sâmbătă, 29 octombrie 2011

Toate ființele sunt egale, însă unele sunt mai inegale decât altele




'Old fashioned Tories say there isn't any class war. New Tories make no bones about it: we are class warriors and we expect to be victorious.' ((Peregrine Worsthorne).

Problematica inegalității apare în câmpul dezbaterilor contemporane de stânga tot așa cum apare, peste noapte, o statuie ecvestră în spatele casei, așadar ca o problemă (respectiv bloc de ciment) palpabilă, materială, dar care și-a pierdut orice explicație, orice cifru de intrare și implicit orice posibilă utilizare politică. Pe frontul de cercetări al stângii academice și militante problema inegalității se pune, așadar, în mod abstract, cu totul independent de problema – declarată rezolvată, dacă nu cel puțin desuetă – a claselor sociale. Astfel încât, în chiar contextul în care dreapta redescoperă tema și realitatea inegalității sociale în dimensiunea ei strategico-politică, în chiar contextul în care, așadar, dreapta își declară de la bun început angajarea ei într-un război de clasă pe care are de gând să-l câștige, stânga se prezintă la întâlnire în continuare anesteziată de shotul de post-marxism administrat de Laclau și Mouffe prin 1985 și ezită, se autoînvinovățește și în cele din urmă e cel mult stângace și cel mai adesea ineficientă în gestionarea problemei claselor.

The supreme irony is that, while many on the left have been busy announcing the death of class politics and denying the 'privileged' position of the working class in the struggle for socialism, the Conservative government has been conducting a policy whose first - and last - premise is that an organized working class represents the greatest threat to capitalism. (Ellen Meiksins Wood, The Retreat from Class)

Momentul de astăzi, al crizei economice și, implicit, acut materiale ne surprinde, pe de o parte, cu o dreaptă înarmată, din punct de vedere ideologic și instituțional, până-n dinți și decisă să câștige meciul de clasă, și de cealaltă parte cu o stângă încă buimacă, rătăcind prin muzee cu artă, muzee cu închisori, muzee cu morală și conferințe internaționale despre muzee, absolut neîndemânatică și nepregătită în bătălia politică pe marginea inegalității, și cât se poate de refractară la ideea redeschiderii vechiului front al luptei anticapitaliste în forma sa cea mai brutală, lupta de clasă.

Care ar fi, atunci, definiția și, implicit, provocarea egalității și inegalității dintr-o perspectivă întregită prin dimensiunea lor de clasă?
Inegalitatea structurală care definește epoca noastră – și structura epocii noastre, capitalismul – este chiar cea care se materializează în clasa muncitoare, în constituția însăși a acesteia. Sursa originară a inegalităților sociale de astăzi, ca și de ieri, este dispunerea pe clase pe care o presupune, prin care se automediază și pe care o reproduce astfel modul contemporan de producție capitalist.
Așadar, s-ar spune: nu e vorba de inegalități, e vorba de capitalism, deci de clase. Ce plictiseală. Și ce marxism tradițional. Altfel spus: nu riscăm oare să revulgarizăm astfel discursul stângii aruncând din nou pe masa de lucru problema urât mirositoare a clasei în înțelesul său cel mai esențialist, de clasă muncitoare care este, prin însăși ființa ființării sale, ontologic predestinată să pună piedică sistemului capitalist?
Nu neapărat. (Și dacă da, unde-i problema?) Tematizarea inegalității în funcție de clasă presupune aici, în același timp, o tematizare a clasei în funcție de dinamica valorii pe care o pune în mișcare modul de producție capitalist. Solul ultim de întemeiere al acestei teorii este o teorie a valorii, nu o teorie a clasei. Sau dacă e a clasei, e vorba automat de o clasă înțeleasă ca un efect social inerent legii și dinamicii valorii[i].

Definiția de clasă cu care operăm aici e una mai degrabă structural-funcțională, care nu cere nici o identitate substanțială a membrilor ansamblului analizat, ci presupune doar o poziție și funcție comună a acestora în ansamblul relațiilor sociale capitaliste. Clasa muncitoare este, astfel, tocmai materializarea dureroasă a diferenței, restului și neconcordanțelor dintre egalitatea formală a regimurilor de tip liberal-capitalist și inegalitatea materială pe care ele se bazează și pe care o reproduc. Clasa muncitoare, în înțelesul extrem de larg și generos de producătoare a plusvalorii și de reproducătoare a valorii, în același timp separată de condițiile muncii ei și de produsul muncii ei, figurează aici așadar ca formațiunea socială specifică, ca efectul social al aplicării politico-economice a principiilor „formal egalitare” ale liberal-capitalismului. Clasa muncitoare ca revers de inegalitate materială al feței luminoase, al vitrinei de egalitate juridică și politică formală a capitalismului liberal[ii].

Această definiție, cum spuneam, deliberat nesubstanțială și structurală a clasei este, de altfel, coerentă cu definiția „structuralistă” avant la lettre pe care Marx o dă proletariatului în Critica Filosofiei dreptului a lui Hegel din 1843: proletariatul ca acea „clasă a societății civile care nu este parte a societății civile, stare care reprezintă disoluția tuturor stărilor, sferă care are un caracter universal prin suferința sa universală… disoluția însăși a societății ca sferă particulară”.

Și această definiție este, de asemenea, coerentă cu tratamentul pe care Marx îl aplică noțiunii de clasă în Capitalul: ca operatorul și mediatorul (evanescent?) al transferului și conversiei valorii în plusvaloare. O operație în care tocmai dispunerea inițială „egalitară” și în regim de echivalență al schimbului comercial dintre capital și forța de muncă constituie condiția necesară generării unui surplus, unui exces: plusvaloarea. Ceea ce conferă, în același timp, caracterul structural al acestui mecanism și al acestei dinamici și, totodată, caracterul amoral și, deci, legitim prin eliminare al acestui sistem de nedreptate structurală în mișcare care este capitalismul.

Din această perspectivă, problema inegalității, dacă nu se dorește tratarea ei în regim ong-ist sau sentimentalist, nu poate fi dezbătută și combătută doar în termenii (in)egalității distributive, (in)egalității de șanse, (in)egalității formale. Dispozitivul în care capitalismul angajează dinamica egalității și inegalității sociale este unul mult mai subtil, și el privește, lacanian până la urmă, scindarea internă a egalității formale: nu doar în sensul (pe care-l acuză și libertarienii de stânga) în care egalitatea formală, aplicată într-un context marcat de inegalități sociale, reproduce inegalitățile respective; ci în sensul mai radical în care, într-un context capitalist fie el și ideal, perfect egalitar, simpla desfășurare și dinamică a modului de producție va genera și adânci inegalități sociale. Însăși egalitatea formală pe care o pretinde, la nivel juridic, sistemul liberal-capitalist, contribuie, într-un sistem de producție și reproducție socială capitalist, la producerea și adâncirea inegalităților sociale, prin mecanismul orb, automat – pentru că dincolo de orice revendicări politice – de producere colectivă și apropriere privată a plusvalorii.

Să dăm puțin filmul înapoi. Ultimele decenii de capitalism ne-au lăsat cu o clasă muncitoare în cea mai mare parte risipită prin Europa, a cărei condiție limită o obligă să joace rolul de armată de rezervă a capitaliștilor, și cu o clasă muncitoare extrem de precară și slabă atât cât a rămas în țară; în plus, cu o clasă de mijloc căreia ultimii ani i-au adus un declin social vertiginos spre pauperizare, și în care tânăra intelectualitate e tot mai mult împinsă către un regim de lumpenproletariat supracalificat pe durată nedeterminată. În acest context, a explica problema inegalității sociale ca pe o „lipsă de autonomie a societății civile” față de putere sau ca pe o obrăznicie și imoralitate a celor din birourile de mai sus, din instituțiile financiare, ocultând astfel cu totul caracterul sistematic, capitalist al producerii inegalităților sociale, nedreptatea fair pe care o pune în scenă capitalismul, înseamnă a confunda simptomul cu boala, degetul cu luna și revoluția portocalie cu adevărata revoluție socială. Cine spune egalitate fie spune societate fără clase, fie e P.R. la Starbucks.



[i] Sunt perfect conștient de deviaționismul Althusserian pe care-l practic aici, deci don’t bother să formulați obiecții venind dinspre marxismul mai ortodox, mai voluntarist, mai conștient de rolul activ al clasei muncitoare, că le știu deja.
[ii] De aceea, în sens marxist, nu avem niciodată cu adevărat două clase constituite în întregime, care să se înfrunte deschis: avem întotdeauna o clasă și o formațiune socială al cărui statut ontologico-politic este chiar cel de exces, supliment, excrescență structurală: fie o puternică clasă burgheză și o clasă muncitoare încă lipsită de conștiință de clasă articulată; fie invers: o clasă muncitoare autonomă și suverană, plus o fostă clasă burgheză dezarticulată și risipită pe la tot felul de institute de prin munți și de pe la mare.

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Corabia cu nebuni sau nebunii cu corabia?



După violențele de la Roma din 15 octombrie, toate mironosițele democrat-liberale, de centru-stânga din Italia s-au răstit părintește la membrii black-blocs-urilor, pentru atitutinea lor provocatoare și efectiv dăunătoare de la demonstrații. Cică minoritatea de anarhiști violenți ar fi întinat și denaturat caracterul pașnic, matur și democratic al marii majorități a protestatarilor. Încă o dată, concluzionează doamnele de mai jos,


calea violenței neprovocate s-a dovedit a fi adevăratul dușman al forțelor progresiste, și veritabilul agent provocateur al sistemului. Cele trei capete de acuze aduse de doamnele educatoare la adresa derbedeilor anarhiști fiind: ineficienți și contraproductivi din punct de vedere strategic; iresponsabili, din punct de vedere moral; și iraționali, irezonabili din punct de vedere intelectual. 

Nu-ncape îndoiala că there's something objectively wrong în violența neprovocată. Însă cele trei argumente și, implicit, paliere pe care se derulează argumentația mi se par, astăzi, tot mai șubrede:

În fond, de ce ar fi fost brutele maoiste sau anarhiste, sau pur și simplu doar microbiste, mai contraproductive, mai iresponsabile și mai iraționale decât colegii lor mai cuminți din celelalte bănci? Contraproductive și ineficiente în raport la ce? La ce, în condițiile în care situația este obiectiv fără ieșire, nici o 'transcendență istorică” manifestând-se la orizont, iar strategia nu poate fi, în aceste condiții opace și rigide, decât inutilă și pur ficțională. Tocma această absență a oricărei posibilități de schimbare care să se întrevadă la orizontul termenului mediu este cea care produce, în mod nechestionabil, în favoarea non-strategiei violenței cel puțin un argument și o legitimare chiar dacă pe calea negativă, prin eliminare: de ce nu violența? Dacă situația oricum nu se va schimba în urma protestelor noastre, dacă aparatul politico-economic va rămâne oricum surd la protestele noastre, de ce să nu juisăm măcar, în actul contestării sale? Până la urmă rezultatul politic e absolut același, și anume unul nul. Dacă tot nu există șansa reală, transcendența istorică în stare să indice posibilitatea unei schimbări radicale a sistemului capitalist, și dacă tot nu mai există, după cum ne-o dovedește epoca noastră, nici măcar vechea posibilitate a ameliorării și a compromisului capitalist de clasă, atunci de ce nu calea violenței? 

Asta pe de o parte. 


Pe de altă parte, în apărarea legitimității violențelor se poate aduce inclusiv un argument pozitiv, să zicem, tocmai din punctul de vedere al raționalității manifestate de manifestanți, sau, altfel spus, de conștiința și, implicit, gradul de conștientizare a situației obiective și a situării proprii în cadrul ei din partea manifestanților. De ce, în fond, majoritatea pașnică ar fi mai rațională-matură-rezonabilă decât minoritatea violentă? Practic, în condițiile opacității totale din punct de vedere politic a epocii noastre, rigidității și inaderenței sale la orice posibilă schimbare radicală, tocmai prezumtivii anarhiști din black blocs sunt cei care dau dovadă de o înțelegere corectă a situației. Dimpotrivă, progresiștii moderați, cei care cred că sistemul este sensibil la protestele lor pașnice - și asta în condițiile în care deja protestele masive împotriva războiului din Irak ne-au demonstrat falsitatea acestei prezumții – sunt cei cu adevărat irezonabili și, implicit, prin neînțelegerea flagrantă a situației obiective și a noii lor poziții în structura socială de clasă, cei cu adevărat iresponsabili. Adevărata falsă conștiință e cea a clasei de mijloc, a grosului de protestatari potoliți din manifestația de la Roma, care refuză să-și recunoască noul statut social și faptul că actualul sistem economic nu mai poate - și nu mai vrea – să îi reproducă și perpetueze în calitate de clasă de mijloc, ci doar de lumpenproletariat supracalificat. Ei sunt cei cu adevărat impermeabili la noutatea epocii noastre și orbi în conștiința lor de sine, în conștiința lor de clasă.

Rezumând. Dacă, din punct de vedere strategic, violența nu e cu nimic mai puțin indicată decât non-violența, din punct de vedere moral și rațional, strategia (sau non-strategia) violenței se dovedește a fi, în același timp, mai rezonabilă – mai conștientă de gravitatea obiectivă a situației - și mai responsabilă – mai sensibilă la exigența morală și politică a epocii noastre – decât contrapartea sa, tactica hiperdiluată de mahatmaghandi urmărită de venerabila majoritate tăcută a protestatarilor. Adevărații naivi, nebuni și iresponsabili sunt cei care persistă în utopia posibilității resurecției vechiului compromis de clasă, și a strategiei pașnice de ajungere la destinație prin simple campanii mai mult sau mai puțin episodice de petiții simbolice și admonestări verbale.

aplicație.
Nu există revoluție sau mișcare socială relevantă care să aibă loc fără o desfășurare masivă de căști de motocicliști în stradă. Motiv pentru care mișcările sociale și politice relevante sunt, din principiu, dacă nu cel puțin pentru moment, a priori imposibile la noi cei de-acasă.  



ma scuzati, aveti cumva un foc?

duminică, 16 octombrie 2011

Random thoughts on football and posthistory

I've  always dreamed of a news journal who would report that there is nothing to report, that nothing happened lately.
Italian football took us one step closer to this scenario of the occurrence of the non-event: a day in which nothing happened:


CesenaFiorentina0-0-
AtalantaUdinese0-0-
CagliariSiena0-0-
ChievoJuventus0-0-
GenoaLecce0-0-
NovaraBologna0-2


So how come that nothing happened, that the nothing happened? Football as spectacle is suddenly emptied and deprived of any content as soon as the political resurfaces in the street.

vineri, 14 octombrie 2011

Mineriadele vazute de la etajul 10

Mineriadele sunt sfârșitul iluminismului, sfârșitul comunismului ca iluminism pus în istorie: momentul în care ruptura universalului se manifestă în chip violent, și cele două forme de manifestare ale universalului – universalul abstract, intelectualii și universalul concret, clasa muncitoare, se întâlnesc în piața universității și se căsăpesc de numai.
Din această perspectivă, alegerile prezidențiale din 2009 reprezintă ultima mineriadă, căpșuniada: momentul în care clasa muncitoare - de-acum plecată la export - vine sa salveze încă o dată puterea, să schimbe decizia majoritară a clasei de mijloc de-acasă (bugetarii care votaseră majoritar contra președintelui) și să ia, astfel, țara întreagă drept ostatică a alegerii lor. Momentul în care suntem, din nou, tratați cu toții drept ochelariști cu barbă și ni se prestează o binevenită haircut


Mineriadele reprezintă fatala scindare intre ochelari si barba.

vineri, 7 octombrie 2011

Sweatshop-ul de branduri.

De ce autonomizarea brand-ului ca valoare adăugată și noua economie a life-style-ului și a meaning-ului se întâmplă să coincidă, istoric, cu dispersia tot mai evidentă și tot mai intensă a sweat shop-urilor all over the place?

Pentru că așa trebuie. Pentru că, din punct de vedere marxist, noua economie a sensului, imaginii și brandului presupune abandonarea oricărei echivalențe între valoarea materializată într-un obiect și prețul său, prin autonomizarea acestuia din urmă grație componentei uriașe de branding care e inclusă în el și care nu depinde – strict – de nici un proces cuantificabil de creare de valoare. Ceea ce înseamnă că, din nefericire, cealaltă componentă variabilă, elastică, a prețului produsului, și anume reflecția, la nivelul prețului, a valorii forței de muncă, poate fi comprimată la maxim. Cum brandul nu mai depinde prin nimic de valoarea de întrebuințare, deci de calitatea materială efectivă a produsului, costurile acestuia din urmă pot fi reduse la limită; producția efectivă își pierde orice caracter specific, și devine simplă producție abstractă de deșeuri industriale, de obiecte născute moarte care își capătă identitatea de marfă numai prin resurecție artificială, prin aplicarea ulterioară a brandului. Economia brandului nu presupune doar apariția tot mai manifestă a fenomenului aparent opus ei înseși, de producție pură, dezvrăjită în cadrul sweat shop-urilor; ci presupune – sau cel puțin permite – inclusiv fenomenul de colocare a întregii producții, deci a producției aparținând diferitelor branduri, în cadrul acelorași sweat shop-uri. Același lot de produse fiind, de fapt, „la origine” - o origine care-și lasă urmele discrete în acel „made in china” - o aceeași marfă generică și anonimă, și care e împărțită abia ulterior și, prin automata ștergere a originilor, retroactiv, în haine Nokia, Reebok, Adidas, sau, în forma în care-i revine muncitorului, Antidas sau Reaback. Sweat shop-ul anonim, masiv, semiluminat este reversul necesar al brand-ului luminos, tot așa cum munca abstractă devine tot mai mult forma socială de manifestare a muncii în societatea în care elogiul și valorificarea calității abstracte – brandul – s-a emancipat total de orice suport „material” pe care se întâmpla să-l mai aibă în marfa produsă. 
 Là où je suis je ne pense pas et là où je pense je ne suis pas.

După cum o altă posibilitate ar putea fi ca brandul și tot ceea ce el presupune să fie, la nivelul „producției”, echivalentul capitalului financiar - așadar al capitalului care nu mai e nici retras și tezaurizat în afara circulației, nici lansat pe piață în căutare de forță de muncă și/sau mijloace de producție, ci activ pe piață tocmai în calitatea sa suspendată de pur capital, independent de orice producție de valoare efectivă și efectiv tocmai în această formă abstractă în care există. Capitalul financiar e față de capitalul de pe „mainstream” ca faimosul exces de semnificant față de resursele de semnificație.

vineri, 30 septembrie 2011

Manualul de luptă al Noii Republici. Adică, de ce trebuie, şi urmează, să o luăm în gură de la fascişti


Spicuind din Manualul de luptă al organizației Noua Republică. Noua Republică fiind, după cum se știe, inconștientul sălbatic, coșmarul militarizat al neoconservatorismului local, un fel de monstru – ai fi zis doar oniric – în care tupeul PDL-ist, naivitatea interesată a teocratului și superioritatea afectată a filosofiei idealiste vulgare, pe scurt Mihail Neamțu, Dacian Țolea și Cosmin Aldea se întâlnesc laolaltă, se îmbrățișează și își fac poza aceasta fericită de grup care e Manualul de luptă. Din care spicuim și comentăm:

Noua Republică e deschisă vocilor credibile..., dornice să depăşească sectarismul orb şi steril...
Zic, faină treabă. Habermas.
[În același timp, Noua Republică e conștientă că] noile mijloace de comunicare permit agregarea unor grupuri de presiune şi acţiune pe care organizarea post-comunistă a politicii din România le-a ignorat sistematic.
Zic, interesantă observație. Bourdieu cumva? E cumva pilula cu argumentul că tocmai aparentul universalism formalist pus în practică prin noile mijloace media duce la un efect contrar, și anume la tribalizarea, fragmentarea societății în secte și grupuri de presiune și acțiune separate și necoordonate?
Dacă-i așa, mă întreb cum poți să faci un program coerent pe niște baze paradigmatice atât de contradictorii, adică simultan pe niște poziții interesat-utopice și idealiste à la Habermas și niște poziții cinice și totuși dezinteresate, à la Bourdieu?
Cum poți să dorești să reproduci un program iluminist atât în forma sa utopică cât și în varianta sa cinică, de după post-dezvrăjire? Numai fiind neoconservator, desigur. Neoconservatorismul asta și însemnând, această îmbinare de iluminism emancipator și iluminism sectarizant, de cinism și utopie. Utopia neoconservatorismului fiind tocmai separarea și autonomizarea unei clase superioare (denumită aici eufemistic „grup de presiune și acțiune”), care se autolegitimează tocmai prin pretenția salvării (așadar: conservării și muzeificării) universalismului Occidental, așadar a universalului ca atare.
Noua Republică este așadar, filosofic vorbind, un fel Bourdieu care ne promite că-l va duce el în spinare pe Habermas, chiar și după ce moare acesta (și nu mai e mult). O clasă superioară care ne explică, aici, în Manualul de luptă, că este justificată să ne ia la bătaie, pe noi ăștia stângiștii, elementele disturbante (că doar e manual de luptă, să nu uităm asta), în măsură în care ei, Noua Republică și forțele pe care le reprezintă, asigură astfel salvarea, sau cel puțin bunăstarea relativ optimă, deși, la nivel absolut, absolut nasoală, a universalului, adică a întruchipării sale istorico-statistice: „majoritatea (always tăcută) a societății”.

 „Noua Republică se adresează cetăţenilor de dreapta dezamăgiţi de structurile politice actuale din România”. 
Faină treabă, din nou. Noua Republică se adresează cetățenilor de dreapta care au fost dezamăgiți, deci, de politicile de dreapta. Cititorii și publicul Noii Republici sunt deci acele elemente rătăcite, care plutesc indecidabil în afara departajărilor ideologice prestabilite. La acești cetățeni de dreapta care nu mai știu deci ce se întâmplă cu ei, cum de le merge mai rău deși li se întâmplă exact ce-și doreau, sau, cel puțin, ceea ce au votat să li se întâmple, la acești cetățeni aflați în stare cruntă de ebrietate ideologică vin deci băieții de la Noua Republică (adică, tocmai, Noua Dreaptă în costumul alb al „interesului general”) ca să le explice la ureche cum trebuie citită, la dreapta, situația și ca să-i adune astfel, ca și cu grebla, înapoi în curtea electoratului de dreapta.
Evident, pentru asta punând totodată la bătaie singura strategie politică pe care o aveau la îndemână, declarând așadar, împotriva tuturor evidențelor, că stânga e la putere deja de-aproape un deceniu.

„Noua Republică recomandă virtutea discernământului: într-un noian de minciuni și manipulări mediatice, adevărul abia mai poate fi întrezărit”.
Bine, totuși, că ei îl văd bine și că îl mențin, strict și constant, sub observație. Adevărul pe care noi abia îl întrezărim. Tare iarba asta.
„…acţiunea la nivel executiv și legislativ reflectă, în mare, diferenţa dintre stânga și dreapta. PDL a susţinut un nou Cod al Muncii și o Lege a Educaţiei, în timp ce USL s-a opus cu vehemenţă oricărei schimbări. Consecinţele practice ale orientării doctrinare trebuie bine înţelese și explicate în orizontul alegerilor din 2012”.
O onestitate admirabilă. Într-adevăr, e foarte bine să se știe că noul cod al muncii, cel care a facilitat, tocmai ieri, demiterile în masă de la Jucu fără nici o reparație financiară, fără nici o parașută de hârtie măcar, acest nou cod al muncii a fost impus de dreapta, de PDL, nu de USL. Exact așa stau lucrurile, cum zic și oamenii din Noua Republică. Mă întreb doar de ce țin neapărat să ne aducă asta aminte?
Prin iresponsabilitatea funciară a lui Victor Ponta, Dan Voiculescu și Crin Antonescu…”
Ah da. Simpla asociere a celor două paragrafe sugerează explicația. De ce rânjesc, deci, neoconservatorii guerilleros la evocarea acestui scenariu care ar trebui să-i rușineze? Pentru că, precum în legile Murphy, au găsit pe cine să dea vina: pe Ponta, Voiculescu și Crin Antonescu. Nu contează că n-au fost încă la putere. Dimpotrivă, acest aspect e un element de acuză în expresia, absolut admirabil de abilă dpdv ideologic, „iresponsabilitatea funciară”. De ce sunt tipii ăștia „funciar iresponsabili”? Pentru că tocmai, până acum, n-au demonstrat nici o responsabilitate politică, neavând niciodată puterea.

Socialismul (fie el şi deghizat în socialism-liberal) instigă la invidie și ură de clasă. Capitalismul creează locuri de muncă și stabilitate. Guvernarea de dreapta garantează o imagine pozitivă a României în ochii pieţei libere. Stânga ne lasă la cheremul cămătarilor şi a statelor cu trecut şi prezent comunist.
A trebuit să mă țin de scaun când am citit rândurile astea. Atâta îmbinare de tupeu, denegare, fals și violență duse la limită n-am mai întâlnit de curând. „Capitalismul creează locuri de muncă și stabilitate”. Cum poți să susții asta în condițiile în care abia ieri 2200 de oameni și-au pierdut locurile de muncă; în care problema șomajului (oficial între 10% și 20%) face ravagii în toate statele capitalismului avansat? Cum poți să repeți problema și să o reafirmi ca soluția însăși? Și cum poți să susții, în aceste condiții, că socialismul, ba chiar și social-liberalismul (adică inclusiv centru-stânga cea mai diluată) sunt cele care creează invidie și ură de clasă, nicidecum capitalismul. Când degetul arată luna, Noua Republică se uită la deget și zice că are unghia roasă. Și așa mai departe, întregul paragraf poate fi prezentat ca o desfășurare, implacabilă, automată a falsului flagrant și universal recunoscut ca atare, aici cu titlul de adevăr fundamental. Guvernarea de dreapta garantează o imagine pozitivă a României în ochii pieţei libere. Fals. Pe timpul guvernării de dreapta, imaginea României (manifestată ea în ratingul cu care e creditată țara noastră de agențiile de rating) a scăzut. Stânga ne lasă la cheremul cămătarilor şi a statelor cu trecut şi prezent comunist. Fals încă o dată. Guvernările neoliberale au lăsat statele lor (e adevărat, unele – precum Grecia sau SUA – acum aparent în costum social-liberal) cu imense găuri negre financiare și, implicit, cu „o imagine proastă” în ochii pieței libere, și, cu ocazia asta, într-adevăr la cheremul cămătarilor (nimeni alții decât cămătariatul internațional care e FMI și brațele-i aferente). Cât despre cheremul „statelor cu trecut și prezent comunist”, să spunem doar că mai toate statele sunt, astăzi, la cheremul unor astfel de state. Atunci când nu se întâmplă, ca în cazul SUA, ca acei dictatori din aceste state să fie chiar marionetele guvernului american.
Revenirea stângii la putere pune în pericol dreptul de proprietate (vezi naţionalizările din Argentina anului 2001). Prin impozit progresiv, stânga va suprataxa reușita și performanţa. Stânga va alunga investitorii străini către meleaguri mai ospitaliere.
Delirul continuă. Naționalizările din Argentina din 2001 ca expresie a faptului că sosirea stângii la putere ar putea duce la punerea în pericol a dreptului de proprietate? Când naționalizările respective au avut loc într-un context în care guvernările neoliberale de dreapta au dus țara în faliment, iar proprietățile pe care le-a naționalizat guvernarea ulterioară, de stânga, erau, de fapt, părăsite de proprietarul lor privat și socializate de proprii muncitori. Și, din nou, simpla asociere leagă argumente, oferă probe pentru realități inexistente și creează panică: ideea că până și impozitul progresiv (măcar că al USL-ului e unul mai degrabă regresiv) trebuie citit și demascat ca un atac la dreptul de proprietate.
Deci despre dreptul de proprietate era vorba. Iată-ne deci ajunși, în decursul unei singure pagini, de la Habermas la avarul lui Molière, de la comunitatea universală la proprietatea particulară. De care nimeni n-are dreptul să se atingă. Noua Republică, pardon, coboară astfel vertiginos în abia zece rânduri de la apărarea valorilor universale la apărarea propriilor sacoșe de proprietăți proprii și personale. Ei sunt vigilenții care apar cu pușca și pieptul scos în față, apărându-și căruciorul de cumpărături și șoptind pe sub mustața lor de Wiatt Erp: Not a dime more. Or I swear I’ll blow your head off. Că doar e manual de luptă, să nu uităm. Acum aflăm și de ce ne batem. Pentru proprietatea lor privată.


În încheiere. „Stânga se bazează întotdeauna pe alegătorii neinformaţi, needucaţi și ușor de manipulat prin discursul urii. Dreapta se bazează pe alegătorii inteligenţi,  informaţi, cu personalitate, cu idei, soluţii și spirit întreprinzător. Iată-ne ajunși, așadar, la capitolul cititorii noștri sunt mai inteligenți decât ai lor. Momentul Academia Cațavencu, pe care băieții în cămeși negre de la Noua Republică ni-l oferă într-o scenetă, de data asta, din păcate, serioasă. Deci stânga e țărănimea și prostimea, dreapta e burghezia liberală medie? Ba nu, zic Noua Republică, și mai bine: voi, țărănoii care ne citiți, sunteți, dacă votați cu dreapta și credeți în dreapta, precum strămoșii voștri nobili, burghezii liberali, iluminați și iluminiști, ai vârstei de aur a capitalismului.
Stânga stă astăzi – de bine, de rău, asta depinde de opinia fiecăruia, cât și de context – pentru libertatea informației, pentru emancipare, pentru universitate și universalitate, pentru gratuitatea educației, pentru incluziune socială. Pentru urbanizare, electricitate și apă caldă pentru toată lumea. Pentru biblioteci județene deschise până noaptea și dispensare medicale până-n ultimul sat. 


Dacă, în afara celor care cred sau simpatizează cu aceste principii sau a acelora ale căror interese obiective se regasesc printre aceste principii, mai sunt și unii care nu cred neapărat în ele, pe motivul self-fulfilling că sunt neprofitabile, acești cetățeni cel puțin bizari sunt, cu siguranță, de dreapta. Dar asta nu-i face neapărat mai inteligenți.