După violențele de la Roma din 15 octombrie, toate mironosițele democrat-liberale, de centru-stânga din Italia s-au răstit părintește la membrii black-blocs-urilor, pentru atitutinea lor provocatoare și efectiv dăunătoare de la demonstrații. Cică minoritatea de anarhiști violenți ar fi întinat și denaturat caracterul pașnic, matur și democratic al marii majorități a protestatarilor. Încă o dată, concluzionează doamnele de mai jos,
calea violenței neprovocate s-a dovedit a fi adevăratul dușman al forțelor progresiste, și veritabilul agent provocateur al sistemului. Cele trei capete de acuze aduse de doamnele educatoare la adresa derbedeilor anarhiști fiind: ineficienți și contraproductivi din punct de vedere strategic; iresponsabili, din punct de vedere moral; și iraționali, irezonabili din punct de vedere intelectual.
Nu-ncape îndoiala că there's something objectively wrong în violența neprovocată. Însă cele trei argumente și, implicit, paliere pe care se derulează argumentația mi se par, astăzi, tot mai șubrede:
În fond, de ce ar fi fost brutele maoiste sau anarhiste, sau pur și simplu doar microbiste, mai contraproductive, mai iresponsabile și mai iraționale decât colegii lor mai cuminți din celelalte bănci? Contraproductive și ineficiente în raport la ce? La ce, în condițiile în care situația este obiectiv fără ieșire, nici o 'transcendență istorică” manifestând-se la orizont, iar strategia nu poate fi, în aceste condiții opace și rigide, decât inutilă și pur ficțională. Tocma această absență a oricărei posibilități de schimbare care să se întrevadă la orizontul termenului mediu este cea care produce, în mod nechestionabil, în favoarea non-strategiei violenței cel puțin un argument și o legitimare chiar dacă pe calea negativă, prin eliminare: de ce nu violența? Dacă situația oricum nu se va schimba în urma protestelor noastre, dacă aparatul politico-economic va rămâne oricum surd la protestele noastre, de ce să nu juisăm măcar, în actul contestării sale? Până la urmă rezultatul politic e absolut același, și anume unul nul. Dacă tot nu există șansa reală, transcendența istorică în stare să indice posibilitatea unei schimbări radicale a sistemului capitalist, și dacă tot nu mai există, după cum ne-o dovedește epoca noastră, nici măcar vechea posibilitate a ameliorării și a compromisului capitalist de clasă, atunci de ce nu calea violenței?
Asta pe de o parte.
Pe de altă parte, în apărarea legitimității violențelor se poate aduce inclusiv un argument pozitiv, să zicem, tocmai din punctul de vedere al raționalității manifestate de manifestanți, sau, altfel spus, de conștiința și, implicit, gradul de conștientizare a situației obiective și a situării proprii în cadrul ei din partea manifestanților. De ce, în fond, majoritatea pașnică ar fi mai rațională-matură-rezonabilă decât minoritatea violentă? Practic, în condițiile opacității totale din punct de vedere politic a epocii noastre, rigidității și inaderenței sale la orice posibilă schimbare radicală, tocmai prezumtivii anarhiști din black blocs sunt cei care dau dovadă de o înțelegere corectă a situației. Dimpotrivă, progresiștii moderați, cei care cred că sistemul este sensibil la protestele lor pașnice - și asta în condițiile în care deja protestele masive împotriva războiului din Irak ne-au demonstrat falsitatea acestei prezumții – sunt cei cu adevărat irezonabili și, implicit, prin neînțelegerea flagrantă a situației obiective și a noii lor poziții în structura socială de clasă, cei cu adevărat iresponsabili. Adevărata falsă conștiință e cea a clasei de mijloc, a grosului de protestatari potoliți din manifestația de la Roma, care refuză să-și recunoască noul statut social și faptul că actualul sistem economic nu mai poate - și nu mai vrea – să îi reproducă și perpetueze în calitate de clasă de mijloc, ci doar de lumpenproletariat supracalificat. Ei sunt cei cu adevărat impermeabili la noutatea epocii noastre și orbi în conștiința lor de sine, în conștiința lor de clasă.
Pe de altă parte, în apărarea legitimității violențelor se poate aduce inclusiv un argument pozitiv, să zicem, tocmai din punctul de vedere al raționalității manifestate de manifestanți, sau, altfel spus, de conștiința și, implicit, gradul de conștientizare a situației obiective și a situării proprii în cadrul ei din partea manifestanților. De ce, în fond, majoritatea pașnică ar fi mai rațională-matură-rezonabilă decât minoritatea violentă? Practic, în condițiile opacității totale din punct de vedere politic a epocii noastre, rigidității și inaderenței sale la orice posibilă schimbare radicală, tocmai prezumtivii anarhiști din black blocs sunt cei care dau dovadă de o înțelegere corectă a situației. Dimpotrivă, progresiștii moderați, cei care cred că sistemul este sensibil la protestele lor pașnice - și asta în condițiile în care deja protestele masive împotriva războiului din Irak ne-au demonstrat falsitatea acestei prezumții – sunt cei cu adevărat irezonabili și, implicit, prin neînțelegerea flagrantă a situației obiective și a noii lor poziții în structura socială de clasă, cei cu adevărat iresponsabili. Adevărata falsă conștiință e cea a clasei de mijloc, a grosului de protestatari potoliți din manifestația de la Roma, care refuză să-și recunoască noul statut social și faptul că actualul sistem economic nu mai poate - și nu mai vrea – să îi reproducă și perpetueze în calitate de clasă de mijloc, ci doar de lumpenproletariat supracalificat. Ei sunt cei cu adevărat impermeabili la noutatea epocii noastre și orbi în conștiința lor de sine, în conștiința lor de clasă.
Rezumând. Dacă, din punct de vedere strategic, violența nu e cu nimic mai puțin indicată decât non-violența, din punct de vedere moral și rațional, strategia (sau non-strategia) violenței se dovedește a fi, în același timp, mai rezonabilă – mai conștientă de gravitatea obiectivă a situației - și mai responsabilă – mai sensibilă la exigența morală și politică a epocii noastre – decât contrapartea sa, tactica hiperdiluată de mahatmaghandi urmărită de venerabila majoritate tăcută a protestatarilor. Adevărații naivi, nebuni și iresponsabili sunt cei care persistă în utopia posibilității resurecției vechiului compromis de clasă, și a strategiei pașnice de ajungere la destinație prin simple campanii mai mult sau mai puțin episodice de petiții simbolice și admonestări verbale.
aplicație.
Nu există revoluție sau mișcare socială relevantă care să aibă loc fără o desfășurare masivă de căști de motocicliști în stradă. Motiv pentru care mișcările sociale și politice relevante sunt, din principiu, dacă nu cel puțin pentru moment, a priori imposibile la noi cei de-acasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu