'Old fashioned Tories say there isn't any class war. New Tories make no bones about it: we are class warriors and we expect to be victorious.' ((Peregrine Worsthorne).
Problematica inegalității apare în câmpul dezbaterilor contemporane de stânga tot așa cum apare, peste noapte, o statuie ecvestră în spatele casei, așadar ca o problemă (respectiv bloc de ciment) palpabilă, materială, dar care și-a pierdut orice explicație, orice cifru de intrare și implicit orice posibilă utilizare politică. Pe frontul de cercetări al stângii academice și militante problema inegalității se pune, așadar, în mod abstract, cu totul independent de problema – declarată rezolvată, dacă nu cel puțin desuetă – a claselor sociale. Astfel încât, în chiar contextul în care dreapta redescoperă tema și realitatea inegalității sociale în dimensiunea ei strategico-politică, în chiar contextul în care, așadar, dreapta își declară de la bun început angajarea ei într-un război de clasă pe care are de gând să-l câștige, stânga se prezintă la întâlnire în continuare anesteziată de shotul de post-marxism administrat de Laclau și Mouffe prin 1985 și ezită, se autoînvinovățește și în cele din urmă e cel mult stângace și cel mai adesea ineficientă în gestionarea problemei claselor.
The supreme irony is that, while many on the left have been busy announcing the death of class politics and denying the 'privileged' position of the working class in the struggle for socialism, the Conservative government has been conducting a policy whose first - and last - premise is that an organized working class represents the greatest threat to capitalism. (Ellen Meiksins Wood, The Retreat from Class)
Momentul de astăzi, al crizei economice și, implicit, acut materiale ne surprinde, pe de o parte, cu o dreaptă înarmată, din punct de vedere ideologic și instituțional, până-n dinți și decisă să câștige meciul de clasă, și de cealaltă parte cu o stângă încă buimacă, rătăcind prin muzee cu artă, muzee cu închisori, muzee cu morală și conferințe internaționale despre muzee, absolut neîndemânatică și nepregătită în bătălia politică pe marginea inegalității, și cât se poate de refractară la ideea redeschiderii vechiului front al luptei anticapitaliste în forma sa cea mai brutală, lupta de clasă.
Care ar fi, atunci, definiția și, implicit, provocarea egalității și inegalității dintr-o perspectivă întregită prin dimensiunea lor de clasă?
Inegalitatea structurală care definește epoca noastră – și structura epocii noastre, capitalismul – este chiar cea care se materializează în clasa muncitoare, în constituția însăși a acesteia. Sursa originară a inegalităților sociale de astăzi, ca și de ieri, este dispunerea pe clase pe care o presupune, prin care se automediază și pe care o reproduce astfel modul contemporan de producție capitalist.
Așadar, s-ar spune: nu e vorba de inegalități, e vorba de capitalism, deci de clase. Ce plictiseală. Și ce marxism tradițional. Altfel spus: nu riscăm oare să revulgarizăm astfel discursul stângii aruncând din nou pe masa de lucru problema urât mirositoare a clasei în înțelesul său cel mai esențialist, de clasă muncitoare care este, prin însăși ființa ființării sale, ontologic predestinată să pună piedică sistemului capitalist?
Nu neapărat. (Și dacă da, unde-i problema?) Tematizarea inegalității în funcție de clasă presupune aici, în același timp, o tematizare a clasei în funcție de dinamica valorii pe care o pune în mișcare modul de producție capitalist. Solul ultim de întemeiere al acestei teorii este o teorie a valorii, nu o teorie a clasei. Sau dacă e a clasei, e vorba automat de o clasă înțeleasă ca un efect social inerent legii și dinamicii valorii[i].
Definiția de clasă cu care operăm aici e una mai degrabă structural-funcțională, care nu cere nici o identitate substanțială a membrilor ansamblului analizat, ci presupune doar o poziție și funcție comună a acestora în ansamblul relațiilor sociale capitaliste. Clasa muncitoare este, astfel, tocmai materializarea dureroasă a diferenței, restului și neconcordanțelor dintre egalitatea formală a regimurilor de tip liberal-capitalist și inegalitatea materială pe care ele se bazează și pe care o reproduc. Clasa muncitoare, în înțelesul extrem de larg și generos de producătoare a plusvalorii și de reproducătoare a valorii, în același timp separată de condițiile muncii ei și de produsul muncii ei, figurează aici așadar ca formațiunea socială specifică, ca efectul social al aplicării politico-economice a principiilor „formal egalitare” ale liberal-capitalismului. Clasa muncitoare ca revers de inegalitate materială al feței luminoase, al vitrinei de egalitate juridică și politică formală a capitalismului liberal[ii].
Această definiție, cum spuneam, deliberat nesubstanțială și structurală a clasei este, de altfel, coerentă cu definiția „structuralistă” avant la lettre pe care Marx o dă proletariatului în Critica Filosofiei dreptului a lui Hegel din 1843: proletariatul ca acea „clasă a societății civile care nu este parte a societății civile, stare care reprezintă disoluția tuturor stărilor, sferă care are un caracter universal prin suferința sa universală… disoluția însăși a societății ca sferă particulară”.
Și această definiție este, de asemenea, coerentă cu tratamentul pe care Marx îl aplică noțiunii de clasă în Capitalul: ca operatorul și mediatorul (evanescent?) al transferului și conversiei valorii în plusvaloare. O operație în care tocmai dispunerea inițială „egalitară” și în regim de echivalență al schimbului comercial dintre capital și forța de muncă constituie condiția necesară generării unui surplus, unui exces: plusvaloarea. Ceea ce conferă, în același timp, caracterul structural al acestui mecanism și al acestei dinamici și, totodată, caracterul amoral și, deci, legitim prin eliminare al acestui sistem de nedreptate structurală în mișcare care este capitalismul.
Din această perspectivă, problema inegalității, dacă nu se dorește tratarea ei în regim ong-ist sau sentimentalist, nu poate fi dezbătută și combătută doar în termenii (in)egalității distributive, (in)egalității de șanse, (in)egalității formale. Dispozitivul în care capitalismul angajează dinamica egalității și inegalității sociale este unul mult mai subtil, și el privește, lacanian până la urmă, scindarea internă a egalității formale: nu doar în sensul (pe care-l acuză și libertarienii de stânga) în care egalitatea formală, aplicată într-un context marcat de inegalități sociale, reproduce inegalitățile respective; ci în sensul mai radical în care, într-un context capitalist fie el și ideal, perfect egalitar, simpla desfășurare și dinamică a modului de producție va genera și adânci inegalități sociale. Însăși egalitatea formală pe care o pretinde, la nivel juridic, sistemul liberal-capitalist, contribuie, într-un sistem de producție și reproducție socială capitalist, la producerea și adâncirea inegalităților sociale, prin mecanismul orb, automat – pentru că dincolo de orice revendicări politice – de producere colectivă și apropriere privată a plusvalorii.
Să dăm puțin filmul înapoi. Ultimele decenii de capitalism ne-au lăsat cu o clasă muncitoare în cea mai mare parte risipită prin Europa, a cărei condiție limită o obligă să joace rolul de armată de rezervă a capitaliștilor, și cu o clasă muncitoare extrem de precară și slabă atât cât a rămas în țară; în plus, cu o clasă de mijloc căreia ultimii ani i-au adus un declin social vertiginos spre pauperizare, și în care tânăra intelectualitate e tot mai mult împinsă către un regim de lumpenproletariat supracalificat pe durată nedeterminată. În acest context, a explica problema inegalității sociale ca pe o „lipsă de autonomie a societății civile” față de putere sau ca pe o obrăznicie și imoralitate a celor din birourile de mai sus, din instituțiile financiare, ocultând astfel cu totul caracterul sistematic, capitalist al producerii inegalităților sociale, nedreptatea fair pe care o pune în scenă capitalismul, înseamnă a confunda simptomul cu boala, degetul cu luna și revoluția portocalie cu adevărata revoluție socială. Cine spune egalitate fie spune societate fără clase, fie e P.R. la Starbucks.
[i] Sunt perfect conștient de deviaționismul Althusserian pe care-l practic aici, deci don’t bother să formulați obiecții venind dinspre marxismul mai ortodox, mai voluntarist, mai conștient de rolul activ al clasei muncitoare, că le știu deja.
[ii] De aceea, în sens marxist, nu avem niciodată cu adevărat două clase constituite în întregime, care să se înfrunte deschis: avem întotdeauna o clasă și o formațiune socială al cărui statut ontologico-politic este chiar cel de exces, supliment, excrescență structurală: fie o puternică clasă burgheză și o clasă muncitoare încă lipsită de conștiință de clasă articulată; fie invers: o clasă muncitoare autonomă și suverană, plus o fostă clasă burgheză dezarticulată și risipită pe la tot felul de institute de prin munți și de pe la mare.
