Toate ființele sunt egale, însă unele sunt mai inegale decât altele

'Old fashioned Tories say there isn't any class war. New Tories make no bones about it: we are class warriors and we expect to be victorious.' ((Peregrine Worsthorne).

Problematica inegalității apare în câmpul dezbaterilor contemporane de stânga tot așa cum apare, peste noapte, o statuie ecvestră în spatele casei, așadar ca o problemă (respectiv bloc de ciment) palpabilă, materială, dar care și-a pierdut orice explicație, orice cifru de intrare și implicit orice posibilă utilizare politică. Pe frontul de cercetări al stângii academice și militante problema inegalității se pune, așadar, în mod abstract, cu totul independent de problema – declarată rezolvată, dacă nu cel puțin desuetă – a claselor sociale. Astfel încât, în chiar contextul în care dreapta redescoperă tema și realitatea inegalității sociale în dimensiunea ei strategico-politică, în chiar contextul în care, așadar, dreapta își declară de la bun început angajarea ei într-un război de clasă pe care are de gând să-l câștige, stânga se prezintă la întâlnire în continuare anesteziată de shotul de post-marxism administrat de Laclau și Mouffe prin 1985 și ezită, se autoînvinovățește și în cele din urmă e cel mult stângace și cel mai adesea ineficientă în gestionarea problemei claselor.

The supreme irony is that, while many on the left have been busy announcing the death of class politics and denying the 'privileged' position of the working class in the struggle for socialism, the Conservative government has been conducting a policy whose first - and last - premise is that an organized working class represents the greatest threat to capitalism. (Ellen Meiksins Wood, The Retreat from Class)

Momentul de astăzi, al crizei economice și, implicit, acut materiale ne surprinde, pe de o parte, cu o dreaptă înarmată, din punct de vedere ideologic și instituțional, până-n dinți și decisă să câștige meciul de clasă, și de cealaltă parte cu o stângă încă buimacă, rătăcind prin muzee cu artă, muzee cu închisori, muzee cu morală și conferințe internaționale despre muzee, absolut neîndemânatică și nepregătită în bătălia politică pe marginea inegalității, și cât se poate de refractară la ideea redeschiderii vechiului front al luptei anticapitaliste în forma sa cea mai brutală, lupta de clasă.

Care ar fi, atunci, definiția și, implicit, provocarea egalității și inegalității dintr-o perspectivă întregită prin dimensiunea lor de clasă?

Inegalitatea structurală care definește epoca noastră – și structura epocii noastre, capitalismul – este chiar cea care se materializează în clasa muncitoare, în constituția însăși a acesteia. Sursa originară a inegalităților sociale de astăzi, ca și de ieri, este dispunerea pe clase pe care o presupune, prin care se automediază și pe care o reproduce astfel modul contemporan de producție capitalist.

Așadar, s-ar spune: nu e vorba de inegalități, e vorba de capitalism, deci de clase. Ce plictiseală. Și ce marxism tradițional. Altfel spus: nu riscăm oare să revulgarizăm astfel discursul stângii aruncând din nou pe masa de lucru problema urât mirositoare a clasei în înțelesul său cel mai esențialist, de clasă muncitoare care este, prin însăși ființa ființării sale, ontologic predestinată să pună piedică sistemului capitalist?

Nu neapărat. (Și dacă da, unde-i problema?) Tematizarea inegalității în funcție de clasă presupune aici, în același timp, o tematizare a clasei în funcție de dinamica valorii pe care o pune în mișcare modul de producție capitalist. Solul ultim de întemeiere al acestei teorii este o teorie a valorii, nu o teorie a clasei. Sau dacă e a clasei, e vorba automat de o clasă înțeleasă ca un efect social inerent legii și dinamicii valorii[i].

Definiția de clasă cu care operăm aici e una mai degrabă structural-funcțională, care nu cere nici o identitate substanțială a membrilor ansamblului analizat, ci presupune doar o poziție și funcție comună a acestora în ansamblul relațiilor sociale capitaliste. Clasa muncitoare este, astfel, tocmai materializarea dureroasă a diferenței, restului și neconcordanțelor dintre egalitatea formală a regimurilor de tip liberal-capitalist și inegalitatea materială pe care ele se bazează și pe care o reproduc. Clasa muncitoare, în înțelesul extrem de larg și generos de producătoare a plusvalorii și de reproducătoare a valorii, în același timp separată de condițiile muncii ei și de produsul muncii ei, figurează aici așadar ca formațiunea socială specifică, ca efectul social al aplicării politico-economice a principiilor „formal egalitare” ale liberal-capitalismului. Clasa muncitoare ca revers de inegalitate materială al feței luminoase, al vitrinei de egalitate juridică și politică formală a capitalismului liberal[ii].

Această definiție, cum spuneam, deliberat nesubstanțială și structurală a clasei este, de altfel, coerentă cu definiția „structuralistă” avant la lettre pe care Marx o dă proletariatului în Critica Filosofiei dreptului a lui Hegel din 1843: proletariatul ca acea „clasă a societății civile care nu este parte a societății civile, stare care reprezintă disoluția tuturor stărilor, sferă care are un caracter universal prin suferința sa universală… disoluția însăși a societății ca sferă particulară”.

Și această definiție este, de asemenea, coerentă cu tratamentul pe care Marx îl aplică noțiunii de clasă în Capitalul: ca operatorul și mediatorul (evanescent?) al transferului și conversiei valorii în plusvaloare. O operație în care tocmai dispunerea inițială „egalitară” și în regim de echivalență al schimbului comercial dintre capital și forța de muncă constituie condiția necesară generării unui surplus, unui exces: plusvaloarea. Ceea ce conferă, în același timp, caracterul structural al acestui mecanism și al acestei dinamici și, totodată, caracterul amoral și, deci, legitim prin eliminare al acestui sistem de nedreptate structurală în mișcare care este capitalismul.

Din această perspectivă, problema inegalității, dacă nu se dorește tratarea ei în regim ong-ist sau sentimentalist, nu poate fi dezbătută și combătută doar în termenii (in)egalității distributive, (in)egalității de șanse, (in)egalității formale. Dispozitivul în care capitalismul angajează dinamica egalității și inegalității sociale este unul mult mai subtil, și el privește, lacanian până la urmă, scindarea internă a egalității formale: nu doar în sensul (pe care-l acuză și libertarienii de stânga) în care egalitatea formală, aplicată într-un context marcat de inegalități sociale, reproduce inegalitățile respective; ci în sensul mai radical în care, într-un context capitalist fie el și ideal, perfect egalitar, simpla desfășurare și dinamică a modului de producție va genera și adânci inegalități sociale. Însăși egalitatea formală pe care o pretinde, la nivel juridic, sistemul liberal-capitalist, contribuie, într-un sistem de producție și reproducție socială capitalist, la producerea și adâncirea inegalităților sociale, prin mecanismul orb, automat – pentru că dincolo de orice revendicări politice – de producere colectivă și apropriere privată a plusvalorii.

Să dăm puțin filmul înapoi. Ultimele decenii de capitalism ne-au lăsat cu o clasă muncitoare în cea mai mare parte risipită prin Europa, a cărei condiție limită o obligă să joace rolul de armată de rezervă a capitaliștilor, și cu o clasă muncitoare extrem de precară și slabă atât cât a rămas în țară; în plus, cu o clasă de mijloc căreia ultimii ani i-au adus un declin social vertiginos spre pauperizare, și în care tânăra intelectualitate e tot mai mult împinsă către un regim de lumpenproletariat supracalificat pe durată nedeterminată. În acest context, a explica problema inegalității sociale ca pe o „lipsă de autonomie a societății civile” față de putere sau ca pe o obrăznicie și imoralitate a celor din birourile de mai sus, din instituțiile financiare, ocultând astfel cu totul caracterul sistematic, capitalist al producerii inegalităților sociale, nedreptatea fair pe care o pune în scenă capitalismul, înseamnă a confunda simptomul cu boala, degetul cu luna și revoluția portocalie cu adevărata revoluție socială. Cine spune egalitate fie spune societate fără clase, fie e P.R. la Starbucks.

---

[i] Sunt perfect conștient de deviaționismul Althusserian pe care-l practic aici, deci don’t bother să formulați obiecții venind dinspre marxismul mai ortodox, mai voluntarist, mai conștient de rolul activ al clasei muncitoare, că le știu deja.

[ii] De aceea, în sens marxist, nu avem niciodată cu adevărat două clase constituite în întregime, care să se înfrunte deschis: avem întotdeauna o clasă și o formațiune socială al cărui statut ontologico-politic este chiar cel de exces, supliment, excrescență structurală: fie o puternică clasă burgheză și o clasă muncitoare încă lipsită de conștiință de clasă articulată; fie invers: o clasă muncitoare autonomă și suverană, plus o fostă clasă burgheză dezarticulată și risipită pe la tot felul de institute de prin munți și de pe la mare.

Corabia cu nebuni sau nebunii cu corabia?

După violențele de la Roma din 15 octombrie, toate mironosițele democrat-liberale, de centru-stânga din Italia s-au răstit părintește la membrii black-blocs-urilor, pentru atitutinea lor provocatoare și efectiv dăunătoare de la demonstrații. Cică minoritatea de anarhiști violenți ar fi întinat și denaturat caracterul pașnic, matur și democratic al marii majorități a protestatarilor. Încă o dată, concluzionează doamnele de mai jos,

http://bologna.repubblica.it/cronaca/2011/10/18/news/prodi_scontri_roma-23423784/index.html?ref=search

http://www.repubblica.it/politica/2011/10/16/news/gli_indignati_uniti_contro_i_violenti_niente_potr_offuscare_la_nostra_voce-23334700/index.html?ref=search

calea violenței neprovocate s-a dovedit a fi adevăratul dușman al forțelor progresiste, și veritabilul agent provocateur al sistemului. Cele trei capete de acuze aduse de doamnele educatoare la adresa derbedeilor anarhiști fiind: ineficienți și contraproductivi din punct de vedere strategic; iresponsabili, din punct de vedere moral; și iraționali, irezonabili din punct de vedere intelectual. 

Nu-ncape îndoiala că there's something objectively wrong în violența neprovocată. Însă cele trei argumente și, implicit, paliere pe care se derulează argumentația mi se par, astăzi, tot mai șubrede:

În fond, de ce ar fi fost brutele maoiste sau anarhiste, sau pur și simplu doar microbiste, mai contraproductive, mai iresponsabile și mai iraționale decât colegii lor mai cuminți din celelalte bănci? Contraproductive și ineficiente în raport la ce? La ce, în condițiile în care situația este obiectiv fără ieșire, nici o 'transcendență istorică” manifestând-se la orizont, iar strategia nu poate fi, în aceste condiții opace și rigide, decât inutilă și pur ficțională. Tocma această absență a oricărei posibilități de schimbare care să se întrevadă la orizontul termenului mediu este cea care produce, în mod nechestionabil, în favoarea non-strategiei violenței cel puțin un argument și o legitimare chiar dacă pe calea negativă, prin eliminare: de ce nu violența? Dacă situația oricum nu se va schimba în urma protestelor noastre, dacă aparatul politico-economic va rămâne oricum surd la protestele noastre, de ce să nu juisăm măcar, în actul contestării sale? Până la urmă rezultatul politic e absolut același, și anume unul nul. Dacă tot nu există șansa reală, transcendența istorică în stare să indice posibilitatea unei schimbări radicale a sistemului capitalist, și dacă tot nu mai există, după cum ne-o dovedește epoca noastră, nici măcar vechea posibilitate a ameliorării și a compromisului capitalist de clasă, atunci de ce nu calea violenței? 

Asta pe de o parte. 


Pe de altă parte, în apărarea legitimității violențelor se poate aduce inclusiv un argument pozitiv, să zicem, tocmai din punctul de vedere al raționalității manifestate de manifestanți, sau, altfel spus, de conștiința și, implicit, gradul de conștientizare a situației obiective și a situării proprii în cadrul ei din partea manifestanților. De ce, în fond, majoritatea pașnică ar fi mai rațională-matură-rezonabilă decât minoritatea violentă? Practic, în condițiile opacității totale din punct de vedere politic a epocii noastre, rigidității și inaderenței sale la orice posibilă schimbare radicală, tocmai prezumtivii anarhiști din black blocs sunt cei care dau dovadă de o înțelegere corectă a situației. Dimpotrivă, progresiștii moderați, cei care cred că sistemul este sensibil la protestele lor pașnice - și asta în condițiile în care deja protestele masive împotriva războiului din Irak ne-au demonstrat falsitatea acestei prezumții – sunt cei cu adevărat irezonabili și, implicit, prin neînțelegerea flagrantă a situației obiective și a noii lor poziții în structura socială de clasă, cei cu adevărat iresponsabili. Adevărata falsă conștiință e cea a clasei de mijloc, a grosului de protestatari potoliți din manifestația de la Roma, care refuză să-și recunoască noul statut social și faptul că actualul sistem economic nu mai poate - și nu mai vrea – să îi reproducă și perpetueze în calitate de clasă de mijloc, ci doar de lumpenproletariat supracalificat. Ei sunt cei cu adevărat impermeabili la noutatea epocii noastre și orbi în conștiința lor de sine, în conștiința lor de clasă.

Rezumând. Dacă, din punct de vedere strategic, violența nu e cu nimic mai puțin indicată decât non-violența, din punct de vedere moral și rațional, strategia (sau non-strategia) violenței se dovedește a fi, în același timp, mai rezonabilă – mai conștientă de gravitatea obiectivă a situației - și mai responsabilă – mai sensibilă la exigența morală și politică a epocii noastre – decât contrapartea sa, tactica hiperdiluată de mahatmaghandi urmărită de venerabila majoritate tăcută a protestatarilor. Adevărații naivi, nebuni și iresponsabili sunt cei care persistă în utopia posibilității resurecției vechiului compromis de clasă, și a strategiei pașnice de ajungere la destinație prin simple campanii mai mult sau mai puțin episodice de petiții simbolice și admonestări verbale.

aplicație.

Nu există revoluție sau mișcare socială relevantă care să aibă loc fără o desfășurare masivă de căști de motocicliști în stradă. Motiv pentru care mișcările sociale și politice relevante sunt, din principiu, dacă nu cel puțin pentru moment, a priori imposibile la noi cei de-acasă.  

ma scuzati, aveti cumva un foc?

Random thoughts on football and posthistory

I've  always dreamed of a news journal who would report that there is nothing to report, that nothing happened lately.
Italian football took us one step closer to this scenario of the occurrence of the non-event: a day in which nothing happened:

Cesena	Fiorentina	0-0	-
Atalanta	Udinese	0-0	-
Cagliari	Siena	0-0	-
Chievo	Juventus	0-0	-
Genoa	Lecce	0-0	-
Novara	Bologna	0-2

So how come that nothing happened, that the nothing happened? Football as spectacle is suddenly emptied and deprived of any content as soon as the political resurfaces in the street.

Mineriadele vazute de la etajul 10

Mineriadele sunt sfârșitul iluminismului, sfârșitul comunismului ca iluminism pus în istorie: momentul în care ruptura universalului se manifestă în chip violent, și cele două forme de manifestare ale universalului – universalul abstract, intelectualii și universalul concret, clasa muncitoare, se întâlnesc în piața universității și se căsăpesc de numai.
Din această perspectivă, alegerile prezidențiale din 2009 reprezintă ultima mineriadă, căpșuniada: momentul în care clasa muncitoare - de-acum plecată la export - vine sa salveze încă o dată puterea, să schimbe decizia majoritară a clasei de mijloc de-acasă (bugetarii care votaseră majoritar contra președintelui) și să ia, astfel, țara întreagă drept ostatică a alegerii lor. Momentul în care suntem, din nou, tratați cu toții drept ochelariști cu barbă și ni se prestează o binevenită haircut. 


Mineriadele reprezintă fatala scindare intre ochelari si barba.

Sweatshop-ul de branduri.

De ce autonomizarea brand-ului ca valoare adăugată și noua economie a life-style-ului și a meaning-ului se întâmplă să coincidă, istoric, cu dispersia tot mai evidentă și tot mai intensă a sweat shop-urilor all over the place?

Pentru că așa trebuie. Pentru că, din punct de vedere marxist, noua economie a sensului, imaginii și brandului presupune abandonarea oricărei echivalențe între valoarea materializată într-un obiect și prețul său, prin autonomizarea acestuia din urmă grație componentei uriașe de branding care e inclusă în el și care nu depinde – strict – de nici un proces cuantificabil de creare de valoare. Ceea ce înseamnă că, din nefericire, cealaltă componentă variabilă, elastică, a prețului produsului, și anume reflecția, la nivelul prețului, a valorii forței de muncă, poate fi comprimată la maxim. Cum brandul nu mai depinde prin nimic de valoarea de întrebuințare, deci de calitatea materială efectivă a produsului, costurile acestuia din urmă pot fi reduse la limită; producția efectivă își pierde orice caracter specific, și devine simplă producție abstractă de deșeuri industriale, de obiecte născute moarte care își capătă identitatea de marfă numai prin resurecție artificială, prin aplicarea ulterioară a brandului. Economia brandului nu presupune doar apariția tot mai manifestă a fenomenului aparent opus ei înseși, de producție pură, dezvrăjită în cadrul sweat shop-urilor; ci presupune – sau cel puțin permite – inclusiv fenomenul de colocare a întregii producții, deci a producției aparținând diferitelor branduri, în cadrul acelorași sweat shop-uri. Același lot de produse fiind, de fapt, „la origine” - o origine care-și lasă urmele discrete în acel „made in china” - o aceeași marfă generică și anonimă, și care e împărțită abia ulterior și, prin automata ștergere a originilor, retroactiv, în haine Nokia, Reebok, Adidas, sau, în forma în care-i revine muncitorului, Antidas sau Reaback. Sweat shop-ul anonim, masiv, semiluminat este reversul necesar al brand-ului luminos, tot așa cum munca abstractă devine tot mai mult forma socială de manifestare a muncii în societatea în care elogiul și valorificarea calității abstracte – brandul – s-a emancipat total de orice suport „material” pe care se întâmpla să-l mai aibă în marfa produsă. 

 Là où je suis je ne pense pas et là où je pense je ne suis pas.

După cum o altă posibilitate ar putea fi ca brandul și tot ceea ce el presupune să fie, la nivelul „producției”, echivalentul capitalului financiar - așadar al capitalului care nu mai e nici retras și tezaurizat în afara circulației, nici lansat pe piață în căutare de forță de muncă și/sau mijloace de producție, ci activ pe piață tocmai în calitatea sa suspendată de pur capital, independent de orice producție de valoare efectivă și efectiv tocmai în această formă abstractă în care există. Capitalul financiar e față de capitalul de pe „mainstream” ca faimosul exces de semnificant față de resursele de semnificație.

Manualul de luptă al Noii Republici. Adică, de ce trebuie, şi urmează, să o luăm în gură de la fascişti

Spicuind din Manualul de luptă al organizației Noua Republică. Noua Republică fiind, după cum se știe, inconștientul sălbatic, coșmarul militarizat al neoconservatorismului local, un fel de monstru – ai fi zis doar oniric – în care tupeul PDL-ist, naivitatea interesată a teocratului și superioritatea afectată a filosofiei idealiste vulgare, pe scurt Mihail Neamțu, Dacian Țolea și Cosmin Aldea se întâlnesc laolaltă, se îmbrățișează și își fac poza aceasta fericită de grup care e Manualul de luptă. Din care spicuim și comentăm:

Noua Republică e deschisă vocilor credibile..., dornice să depăşească sectarismul orb şi steril...

Zic, faină treabă. Habermas.

[În același timp, Noua Republică e conștientă că] noile mijloace de comunicare permit agregarea unor grupuri de presiune şi acţiune pe care organizarea post-comunistă a politicii din România le-a ignorat sistematic.

Zic, interesantă observație. Bourdieu cumva? E cumva pilula cu argumentul că tocmai aparentul universalism formalist pus în practică prin noile mijloace media duce la un efect contrar, și anume la tribalizarea, fragmentarea societății în secte și grupuri de presiune și acțiune separate și necoordonate?

Dacă-i așa, mă întreb cum poți să faci un program coerent pe niște baze paradigmatice atât de contradictorii, adică simultan pe niște poziții interesat-utopice și idealiste à la Habermas și niște poziții cinice și totuși dezinteresate, à la Bourdieu?

Cum poți să dorești să reproduci un program iluminist atât în forma sa utopică cât și în varianta sa cinică, de după post-dezvrăjire? Numai fiind neoconservator, desigur. Neoconservatorismul asta și însemnând, această îmbinare de iluminism emancipator și iluminism sectarizant, de cinism și utopie. Utopia neoconservatorismului fiind tocmai separarea și autonomizarea unei clase superioare (denumită aici eufemistic „grup de presiune și acțiune”), care se autolegitimează tocmai prin pretenția salvării (așadar: conservării și muzeificării) universalismului Occidental, așadar a universalului ca atare.

Noua Republică este așadar, filosofic vorbind, un fel Bourdieu care ne promite că-l va duce el în spinare pe Habermas, chiar și după ce moare acesta (și nu mai e mult). O clasă superioară care ne explică, aici, în Manualul de luptă, că este justificată să ne ia la bătaie, pe noi ăștia stângiștii, elementele disturbante (că doar e manual de luptă, să nu uităm asta), în măsură în care ei, Noua Republică și forțele pe care le reprezintă, asigură astfel salvarea, sau cel puțin bunăstarea relativ optimă, deși, la nivel absolut, absolut nasoală, a universalului, adică a întruchipării sale istorico-statistice: „majoritatea (always tăcută) a societății”.

 „Noua Republică se adresează cetăţenilor de dreapta dezamăgiţi de structurile politice actuale din România”. 

Faină treabă, din nou. Noua Republică se adresează cetățenilor de dreapta care au fost dezamăgiți, deci, de politicile de dreapta. Cititorii și publicul Noii Republici sunt deci acele elemente rătăcite, care plutesc indecidabil în afara departajărilor ideologice prestabilite. La acești cetățeni de dreapta care nu mai știu deci ce se întâmplă cu ei, cum de le merge mai rău deși li se întâmplă exact ce-și doreau, sau, cel puțin, ceea ce au votat să li se întâmple, la acești cetățeni aflați în stare cruntă de ebrietate ideologică vin deci băieții de la Noua Republică (adică, tocmai, Noua Dreaptă în costumul alb al „interesului general”) ca să le explice la ureche cum trebuie citită, la dreapta, situația și ca să-i adune astfel, ca și cu grebla, înapoi în curtea electoratului de dreapta.

Evident, pentru asta punând totodată la bătaie singura strategie politică pe care o aveau la îndemână, declarând așadar, împotriva tuturor evidențelor, că stânga e la putere deja de-aproape un deceniu.

„Noua Republică recomandă virtutea discernământului: într-un noian de minciuni și manipulări mediatice, adevărul abia mai poate fi întrezărit”.

Bine, totuși, că ei îl văd bine și că îl mențin, strict și constant, sub observație. Adevărul pe care noi abia îl întrezărim. Tare iarba asta.

„…acţiunea la nivel executiv și legislativ reflectă, în mare, diferenţa dintre stânga și dreapta. PDL a susţinut un nou Cod al Muncii și o Lege a Educaţiei, în timp ce USL s-a opus cu vehemenţă oricărei schimbări. Consecinţele practice ale orientării doctrinare trebuie bine înţelese și explicate în orizontul alegerilor din 2012”.

O onestitate admirabilă. Într-adevăr, e foarte bine să se știe că noul cod al muncii, cel care a facilitat, tocmai ieri, demiterile în masă de la Jucu fără nici o reparație financiară, fără nici o parașută de hârtie măcar, acest nou cod al muncii a fost impus de dreapta, de PDL, nu de USL. Exact așa stau lucrurile, cum zic și oamenii din Noua Republică. Mă întreb doar de ce țin neapărat să ne aducă asta aminte?

„Prin iresponsabilitatea funciară a lui Victor Ponta, Dan Voiculescu și Crin Antonescu…”

Ah da. Simpla asociere a celor două paragrafe sugerează explicația. De ce rânjesc, deci, neoconservatorii guerilleros la evocarea acestui scenariu care ar trebui să-i rușineze? Pentru că, precum în legile Murphy, au găsit pe cine să dea vina: pe Ponta, Voiculescu și Crin Antonescu. Nu contează că n-au fost încă la putere. Dimpotrivă, acest aspect e un element de acuză în expresia, absolut admirabil de abilă dpdv ideologic, „iresponsabilitatea funciară”. De ce sunt tipii ăștia „funciar iresponsabili”? Pentru că tocmai, până acum, n-au demonstrat nici o responsabilitate politică, neavând niciodată puterea.

Socialismul (fie el şi deghizat în socialism-liberal) instigă la invidie și ură de clasă. Capitalismul creează locuri de muncă și stabilitate. Guvernarea de dreapta garantează o imagine pozitivă a României în ochii pieţei libere. Stânga ne lasă la cheremul cămătarilor şi a statelor cu trecut şi prezent comunist.

A trebuit să mă țin de scaun când am citit rândurile astea. Atâta îmbinare de tupeu, denegare, fals și violență duse la limită n-am mai întâlnit de curând. „Capitalismul creează locuri de muncă și stabilitate”. Cum poți să susții asta în condițiile în care abia ieri 2200 de oameni și-au pierdut locurile de muncă; în care problema șomajului (oficial între 10% și 20%) face ravagii în toate statele capitalismului avansat? Cum poți să repeți problema și să o reafirmi ca soluția însăși? Și cum poți să susții, în aceste condiții, că socialismul, ba chiar și social-liberalismul (adică inclusiv centru-stânga cea mai diluată) sunt cele care creează invidie și ură de clasă, nicidecum capitalismul. Când degetul arată luna, Noua Republică se uită la deget și zice că are unghia roasă. Și așa mai departe, întregul paragraf poate fi prezentat ca o desfășurare, implacabilă, automată a falsului flagrant și universal recunoscut ca atare, aici cu titlul de adevăr fundamental. Guvernarea de dreapta garantează o imagine pozitivă a României în ochii pieţei libere. Fals. Pe timpul guvernării de dreapta, imaginea României (manifestată ea în ratingul cu care e creditată țara noastră de agențiile de rating) a scăzut. Stânga ne lasă la cheremul cămătarilor şi a statelor cu trecut şi prezent comunist. Fals încă o dată. Guvernările neoliberale au lăsat statele lor (e adevărat, unele – precum Grecia sau SUA – acum aparent în costum social-liberal) cu imense găuri negre financiare și, implicit, cu „o imagine proastă” în ochii pieței libere, și, cu ocazia asta, într-adevăr la cheremul cămătarilor (nimeni alții decât cămătariatul internațional care e FMI și brațele-i aferente). Cât despre cheremul „statelor cu trecut și prezent comunist”, să spunem doar că mai toate statele sunt, astăzi, la cheremul unor astfel de state. Atunci când nu se întâmplă, ca în cazul SUA, ca acei dictatori din aceste state să fie chiar marionetele guvernului american.

Revenirea stângii la putere pune în pericol dreptul de proprietate (vezi naţionalizările din Argentina anului 2001). Prin impozit progresiv, stânga va suprataxa reușita și performanţa. Stânga va alunga investitorii străini către meleaguri mai ospitaliere.

Delirul continuă. Naționalizările din Argentina din 2001 ca expresie a faptului că sosirea stângii la putere ar putea duce la punerea în pericol a dreptului de proprietate? Când naționalizările respective au avut loc într-un context în care guvernările neoliberale de dreapta au dus țara în faliment, iar proprietățile pe care le-a naționalizat guvernarea ulterioară, de stânga, erau, de fapt, părăsite de proprietarul lor privat și socializate de proprii muncitori. Și, din nou, simpla asociere leagă argumente, oferă probe pentru realități inexistente și creează panică: ideea că până și impozitul progresiv (măcar că al USL-ului e unul mai degrabă regresiv) trebuie citit și demascat ca un atac la dreptul de proprietate.

Deci despre dreptul de proprietate era vorba. Iată-ne deci ajunși, în decursul unei singure pagini, de la Habermas la avarul lui Molière, de la comunitatea universală la proprietatea particulară. De care nimeni n-are dreptul să se atingă. Noua Republică, pardon, coboară astfel vertiginos în abia zece rânduri de la apărarea valorilor universale la apărarea propriilor sacoșe de proprietăți proprii și personale. Ei sunt vigilenții care apar cu pușca și pieptul scos în față, apărându-și căruciorul de cumpărături și șoptind pe sub mustața lor de Wiatt Erp: Not a dime more. Or I swear I’ll blow your head off. Că doar e manual de luptă, să nu uităm. Acum aflăm și de ce ne batem. Pentru proprietatea lor privată.

În încheiere. „Stânga se bazează întotdeauna pe alegătorii neinformaţi, needucaţi și ușor de manipulat prin discursul urii. Dreapta se bazează pe alegătorii inteligenţi,  informaţi, cu personalitate, cu idei, soluţii și spirit întreprinzător”. Iată-ne ajunși, așadar, la capitolul cititorii noștri sunt mai inteligenți decât ai lor. Momentul Academia Cațavencu, pe care băieții în cămeși negre de la Noua Republică ni-l oferă într-o scenetă, de data asta, din păcate, serioasă. Deci stânga e țărănimea și prostimea, dreapta e burghezia liberală medie? Ba nu, zic Noua Republică, și mai bine: voi, țărănoii care ne citiți, sunteți, dacă votați cu dreapta și credeți în dreapta, precum strămoșii voștri nobili, burghezii liberali, iluminați și iluminiști, ai vârstei de aur a capitalismului.

Stânga stă astăzi – de bine, de rău, asta depinde de opinia fiecăruia, cât și de context – pentru libertatea informației, pentru emancipare, pentru universitate și universalitate, pentru gratuitatea educației, pentru incluziune socială. Pentru urbanizare, electricitate și apă caldă pentru toată lumea. Pentru biblioteci județene deschise până noaptea și dispensare medicale până-n ultimul sat. 

Dacă, în afara celor care cred sau simpatizează cu aceste principii sau a acelora ale căror interese obiective se regasesc printre aceste principii, mai sunt și unii care nu cred neapărat în ele, pe motivul self-fulfilling că sunt neprofitabile, acești cetățeni cel puțin bizari sunt, cu siguranță, de dreapta. Dar asta nu-i face neapărat mai inteligenți. 

Nokia la Jucu. First as tragedy, then as farce.

Si, brusc, deci, surpriza zilei de 29 septembrie 2011: Nokia închide fabrica de la Jucu, 2200 de angajați urmând să devină șomeri.
(Și cum să nu visezi, pe fondul acesta, la ocuparea cât mai integrală a forței de muncă...)

Ocazie cu care îmi decernez din nou premiul de avut dreptate - prin textul, scris la sosirea firmei Nokia la Jucu, așadar acum 3 ani si jumatate, în care problematizam posibilitatea abandonării investiției în România a firmei scandinave ca pe o certitudine, singura necunoscută fiind durata acestei iluzii de productivitate națională și standarde globale asociate cu mii de locuri de muncă tocmai la noi în sat.

Durata ocupației fericite n-a fost, așadar, lungă. Punct în care, dată fiind jalea tot mai mare din jur, profit de ocazie ca să mai deschid o butelie de șampanie și să-mi decernez, din nou, premiul de avut dreptate.

Textul în discuție fiind următorul:

Lupta de clasă la Jucu (apărut în Cultura, 28 februarie 2008)

Biografia muncitorului este că el rămâne în viaţă

(Gérard Granel)

Fulgurant, clasa muncitoare a reintrat pe scenă. A zăbovit preţ de câteva clipe, spre stupoarea şi jena tuturor, după care s-a retras cuminte, aşa cum îi stă bine, în spatele cortinei. Idila comunei Jucu, prilejuită de mutarea fabricii Nokia în România, este, din această perspectivă, povestea unui eveniment care era cât pe-aci să se întâmple. Mai mai, ai fi zis că stânga românească va acapara microfonul şi va profita de ocazie pentru a repune pe tapet tema ei favorită – evident, lupta de clasă. Dar n-a făcut-o. Chestiunea salarială, problema muncii, dinamica tot mai evidentă a capitalismului, precariatul, nomadismul etc. etc. – toate aceste teme fierbinţi şi totuşi deja ancestrale au stat, un moment, pe punctul de a reîncinge spiritele şi de a regenera dezbateri. Cu toate astea, ele s-au fâsâit înainte chiar de a se aprinde. Decesul proletariatului a fost rapid reatestat, iar hegemonia roză a muncii imateriale şi a capitalismului cognitiv – urgent reafirmată. Ce s-a întâmplat, în fond, pentru ca, aparent, să nu se întâmple nimic? Cum au reuşit evenimentele să-şi saboteze interpretarea pe care păreau să o impună şi cum a reuşit stânga să irosească cel mai bun prilej din ultimul timp de a-şi juca atu-ul cel mare? Simplă neatenţie de moment sau, mai degrabă, curată imposibilitate structurală?

La prima vedere, această ezitare nu pare să admită vreo scuză. Din cel puţin două motive, construirea parcului industrial de lângă Cluj şi stabirea firmei Nokia aici îi ridicau, practic, stângii două mingi la fileu, spre care aceasta nu trebuia decât să-şi întindă puţin mâna pentru a le bubui în terenul advers. Cel puţin două puncte majore din teoria marxistă erau verificate mot à mot de faptele recente, iar poporul nu aştepta decât să fie retrimis la bibliografia de bază. Primul aspect, legat de pretextul însuşi al mutării marii corporaţii, demonstra încă o dată ipocrizia retoricii neoliberale privind piaţa liberă: altfel spus, părăsind peste noapte un stat care-şi retrăsese ajutoarele financiare în urmă cu câteva luni şi alegând să se adăpostească imediat sub aripa protectoare a unui alt stat, în patul pe care guvernul României a promis că-i va aşterne toate facilităţile, înlesnirile şi subvenţiile posibile, firma Nokia n-a fugit de dragul pieţei libere, ci tocmai de frica acesteia. Încă o dată, motivul pieţei libere s-a dovedit a fi o sabie cu două tăişuri: unul ascuţit, aruncat în luptă atunci când e vorba de a face tabula rasa prin economiile post-sovietice şi în curs de „liberalizare”, şi unul catifelat, folosit atunci când e vorba de protejarea statală a marilor corporaţii şi monopoluri occidentale. Iarăşi şi iarăşi, piaţa liberă s-a remarcat ca simplu paravan ideologic, a cărui eventuală aplicare literală ar ruina modelul actual al capitalismului[1]. Cu toate astea, stânga locală n-a sesizat momentul şi s-a făcut că plouă. S-a sesizat, în schimb, Uniunea Europeană.

Al doilea aspect priveşte, de astă dată, sfera de semnificaţie în care a fost înscris evenimentul prin interpretarea pe care analiştii noştri de serviciu s-au grăbit să i-o aplice. Ei bine, în acest punct avem de-a face cu o veritabilă deturnare hermeneutică: contrar faţă de ceea ce am fi putut crede şi conform opiniei adevăraţilor experţi, evenimentele nu trebuiau nicidecum citite în cheia marxistă a exploatării, plusvalorii şi a antagonismului de clasă, ci în cheia liberală a concurenţei economice dintre pieţe (în speţă, cea germană şi cea românească). Din două-trei mişcări, refrenul pieţei libere a fost pus în funcţiune, îndeplinindu-şi cu succes rolul său de vrăjire a faptelor: nu există nici un antagonism între muncitori şi patronat, există doar o concurenţă fair între diferite companii şi între diferite grupuri ale forţei de muncă. Prin urmare, atunci când muncitorii germani şi liderii lor protestează vehement împotriva mutării peste noapte a firmei Nokia, ei, în realitate, nu înţeleg regulile implacabile şi fireşti ale pieţei libere. Şi nu doar atât. Nu doar din punct de vedere economic firma finlandeză era justificată să-şi ia tălpăşiţa înspre ţările calde. Mai mult decât aspectul strict economic, această mutare bifa, în fond, inclusiv dimensiunea „etică” şi „egalizatoare” (de CSR) presupusă a fi prezentă, de la Adam Smith încoace, printre binefacerile imediate ale pieţei libere. Afirmând, cinic, de n-ar fi, de fapt, ridicol, că „muncitorii germani, dacă nu le convine situaţia, pot oricând să se mute la Jucu şi să lucreze pe salariul de aici”, reprezentanţii firmei finlandeze n-au făcut doar să-şi susţină dreptul lor de a acţiona liber în căutarea profitului, ci au punctat decisiv şi la imaginea justiţiară: practic, deşi noi nu ne-am dat seama, mutarea corporaţiei la Cluj era înscrisă în planul milenar, schiţat de providenţă, dar perfecţionat şi aplicat abia acum de către neoliberali, care constă în egalizarea planetară a condiţiilor de trai. Din această perspectivă, protestele germanilor erau, de fapt, expresia geloziei copilului răsfăţat care se smiorcăie atunci când mămica Nokia hotărăşte să ofere puţină afecţiune şi celorlalţi copii, mai defavorizaţi, mai din flori, care urlă prin casă. Una peste alta, conflictul dintre patronat şi clasa muncitoare era astfel rapid reinterpretat după vechea schemă a rivalităţii intra-proletare, sau, mai curat și mai liberal spus, a concurenței de pe piața forței de muncă. Această deturnare flagrantă a semnificaţiei evenimentelor – procedeu hermeneutic vechi de când lumea capitalistă – nu numai că rupea încă o dată solidaritatea proletară internaţională şi-aşa greu încercată, ci, mai mult, aşeza corporaţia însăşi într-o falsă poziţie de arbitru, justiţiar şi filantrop totodată, tratat, din păcate, cu o teribilă ingratitudine chiar de către cei pe care tocmai i-a ajutat. Dar pe cât era de evident acest sofism, pe atât a rămas el de neremarcat de stânga românească. Încă o dată, „forţele progresiste” au preferat să-şi vadă de treabă, adică să se ocupe de altceva, de mereu altceva. Nici falsitatea pieţei libere, nici deturnarea atenţiei înspre o falsă rivalitate intra-proletară n-au reuşit să le scoată din inerţie. Prin urmare, din oricare unghi am privi, s-ar zice că stânga românească, ignorând aceste aspecte, a ratat o imensă ocazie. Sau nu?

Sau nu. Pentru că, din alte două motive, chiar ceva mai pregnante decât primele, tăcerea şi ezitările stângii în acest context par a fi aproape inevitabile. Să derulăm puţin evenimentele. Atunci când muncitorii şi politicienii germani au început să protesteze, ameninţând cu boicotarea produselor Nokia (în realitate, minimul pe care îl pot face), analiştii români s-au mobilizat ca la un semn de sus şi au scos la bătaie acuzele de „marxism” şi „populism”. În acest fel, ei şi-au afirmat încă o dată – dacă mai era nevoie – credinţa lor absolută în dogma neoliberală. Conform acestei teorii (care începe să treacă drept utopie negativă pe tot restul planetei), caracterizată în primul rând prin fobia de „populism”, o politică e cu atât mai matură şi mai înţeleaptă cu cât se îndepărtează mai mult de aşteptările maselor, cu cât e, așadar, mai puțin „populistă”. Pe scurt, cea mai mare spaimă care-l încearcă astăzi pe un politician este cea de a-i reprezenta într-adevăr pe cei care l-au ales şi de a trece, astfel, drept veritabil populist. Să fie această spaimă cea care i-a împiedicat pe social-democraţii noştri să ia cuvântul? Nicidecum. Chiar dimpotrivă. Explicaţia acestei tăceri e mult mai simplă şi, totodată, mult mai dureroasă: dacă stânga locală ar fi protestat la adresa acestor evenimente şi ar fi scos de la naftalină teoria marxistă pe care prea repede a ascuns-o în dulap, ea s-ar fi văzut nevoită ca, pe termen scurt, să pară că ia într-adevăr apărarea muncitorilor germani în detrimentul interesului propriilor săi alegători şi, mai general, a interesului naţional[2]. În fond, uşurinţa cu care firma finlandeză a mobilizat în doar câteva luni o armată de 17000 de oameni[3] dispuşi să lucreze pentru un salariu de 250 de euro (în condiţiile în care preţul unei chirii în Cluj porneşte de la 200 de euro la o garsonieră)[4] spune multe despre condiţiile de lux în care trăiesc de regulă aceşti oameni. Dar chiar dacă acţiunea binefăcătoare a firmei Nokia n-a făcut decât să îndulcească abia vizibil această mizerie, un protest din partea stângii româneşti la adresa invaziei corporaţiilor şi multinaţionalelor ar fi părut, în lipsa altei alternative, curat cinism. Putem, desigur, să arătăm faptul că acest context local, în care sosirea marilor corporaţii trece drept mană cerească, nu este unul neutru, natural şi firesc, ci a fost creat după ani buni de eforturi şi presiuni depuse de FMI şi Banca Mondială. Fapt este însă că, pentru moment şi în măsura în care acceptăm cadrul trasat de democraţia „liberală” şi de sistemul de producţie capitalist, descălecarea marilor corporaţii pe pământ românesc este, efectiv, răul cel mai mic pe care-l putem alege. În aceste condiţii – create, repet, în mod artificial – marile corporaţii care ne fac onoarea de a ne exploata par a fi, într-adevăr, nişte mici Schindleri, nişte capitalişti generoşi care ne scapă de o moarte aproape sigură, oferindu-ne în schimb o binecuvântată alienare şi o mizerie la limita suportabilităţii. Or, în acest context, un protest din partea forţelor de stânga n-ar fi intrat doar în contradicţie cu activitatea lor de până acum (în fond, şi ele au pus umărul, în guvernările trecute, la realizarea acestor condiţii optime pentru exploatarea forţei de muncă locale); mai mult decât atât, solidaritatea şi internaţionalismul de la care s-ar fi putut revendica ele ar fi trecut pur şi simplu, în ochii alegătorilor, drept trădare istorică şi antipatriotism.

Pe urmă, se cuvine să aruncăm un ochi asupra probabilei evoluţii a raporturilor de producţie de la Jucu, pentru a descoperi cea de-a doua cauză a tăcerii stângii. Există, şi aici, două posibilităţi: fie, la presiunea sindicatelor (dacă vor exista) sau a cererii crescânde de forţă de muncă, compania Nokia va majora salariile angajaţilor săi la un nivel tot mai mare, ajungând în câţiva ani la un plafon comparabil cu cel din statele vestice, fie nu. În primul caz, compania finlandeză se va vedea nevoită să-şi ia din nou tălpăşiţa în direcţia unei pieţe mai profitabile a forţei de muncă. În cazul al doilea, angajaţii săi sunt cei care se vor vedea nevoiţi să ia calea ţărilor vestice, în căutarea unui venit mai mare. Pe scurt: fie pleacă fabrica, şi atunci vom acuza şi noi, cum fac astăzi germanii, că lumea a treia ne fură munca de la gură, fie pleacă muncitorii, caz în care vor fi înlocuiţi cu alţii mai puţin pretenţioşi, cu imigranţi veniţi din ţările mai sărace. În ambele cazuri, problema muncii şi a antagonismului capitalist va fi din nou ocultată, de data asta prin traducerea ei în problema imigraţiei şi a subspeciilor sale (toleranţă, diversitate, identitate etc.). Or, odată ce va accepta această redescriere aparent inevitabilă a problemei, stânga românească va cădea, fatalmente, în aceeaşi dilemă ireductibilă care macină toate mişcările de stânga de astăzi. Fireşte, de partea ei, dreapta politică joacă, în acest context, ireproşabil: cu o mână se asigură că rasismul şi naţionalismul difuz al populaţiei arde în continuare la foc mocnit şi îi acordă în continuare voturile, cu cealaltă are grijă ca aceste sentimente să nu depăşească o anumită limită şi să treacă la fapte, pentru simplul motiv că fluxurile tot mai mari de imigranţi par a fi, actualmente, singura şansă de supravieţuire a sistemului capitalist de producţie. Şi nu doar atât: pe de o parte, întreţinând această spaimă crescândă de sosirea imigranţilor, dreapta acaparează astfel largi porţiuni din electoratul stângii, care, simţindu-şi locul de muncă ameninţat, nu se mai regăsesc în discursul „multiculturalist” şi „tolerant” al acesteia; de cealaltă parte, având grijă ca fluxul imigranţilor să crească totuşi constant şi să asigure astfel o rată a beneficiilor pozitivă pentru marile corporaţii, dreapta politică joacă abil discursul egalitarist chiar împotriva stângii, pretinzând că egalitatea mult visată trebuie să înceapă nu prin echilibrarea salariilor muncitorilor cu cele ale patronatului, ci prin nivelarea veniturilor muncitorilor şi ale lumpenproletarilor. Odată problema pusă în acest fel, stânga e ca şi imobilizată. Marx, cel puţin, a avut curajul să lase la o parte obligatoriile emoţii umaniste şi să afirme că lumpenproletariatul (adică, în termenii de azi: şomerii, imigranţii, precarii) joacă în lupta politică imediată un rol reacţionar, constituind „armata de rezervă” a capitalului, spărgătorii de grevă şi bătăuşii cu ajutorul cărora patronatul sufocă revendicările clasei muncitoare. Atare onestitate îi este însă refuzată astăzi stângii: de îndată ce problema muncii e tradusă în problema imigraţiei, singura reacţie a „forţelor progresiste” (politicieni, intelectuali, ONG-uri) este să umple străzile cu afişe îndemnând la deschidere, dialog, toleranţă. „Cutare vine din Maroc şi totuşi îi place berea. Apreciaţi diversitatea”, „Cutare e german şi îi place să danseze. Fiţi, rogu-vă, toleranţi” etc. De parcă ceea ce ne sperie la imigranţi ar fi alcoolismul şi faptul că s-ar putea să ne ocupe discotecile. Măcar o dată ar fi interesant să vedem un afiş de genul „Cutare e congolez şi de mâine va lucra pe postul dumneavoastră. Trăiască diferenţa!”. Alegând în schimb să abandoneze filonul anti-capitalist şi să accepte termenii dictaţi de adversarul său (politicile identităţii etc.), nemaiîndrăznind să afirme că solidaritatea internaţională a forţelor de muncă există numai în lupta comună împotriva capitalismului, dar niciodată însă în interiorul producției capitaliste, unde côté-ul de competiție, dacă nu rivalitate pe viață și pe moarte domină, stânga riscă astfel să se împotmolească într-o dilemă pe care, în mod obiectiv, nu are cum să o rezolve: fie alege să-şi protejeze alegătorii, fiind silită atunci să concureze cu dreapta la rasism şi intoleranţă (cu slabe şanse să o întreacă), fie îi abandonează şi adoptă retorica toleranţei şi a diversităţii, devenind astfel un simplu ornament sentimentalist, de prisos, la politicile pe care le face în exclusivitate dreapta. În ambele variante, stânga se îndreaptă spre o înfrângere sigură.

Iată care ar putea fi explicaţia tăcerii ce înconjoară forţele de stânga româneşti. Iată de ce aceste poziţii continuă să rămână părăsite, la aproape douăzeci de ani de la căderea comunismului. Şi tot aşa cum retorica toleranţei nu poate suplini abandonarea frontului anticapitalist, la fel şi din motive similare, niciunul din celelalte noi curente „stângiste” nu poate înlocui rolul central jucat până nu demult de acest front. Atâta timp cât lupta de clasă continuă să fie forclusă, aceşti pretinşi înlocuitori ai săi nu fac decât să întărească statu quo-ul, iar stânga în genere nu poate decât să spere, în van, într-o exploatare ceva mai dulce. Redeschiderea frontului anticapitalist pare a fi singura soluţie[5].

---

[1] „Fiecare capitalist activ ştie că dacă piaţa ar fi cu adevărat liberă, cum a definit Adam Smith această libertate – o mulţime de vânzători, o mulţime de cumpărători şi o totală transparenţă a operaţiunilor, inclusiv cunoaşterea liberă de către cumpărători şi de către vânzători a stării reale a pieţei – ar fi absolut imposibil pentru cineva să obţină vreun profit”, Immanuel Wallerstein, „Declinul puterii americane”, Incitatus, Bucureşti, 2005, p. 145.

[2] Dar oare nu ne contrazicem aici, luând drept real ceea ce abia mai devreme denunţasem ca simplu sofism ideologic, şi anume concurenţa şi rivalitatea intra-proletară? Nu. Căci sofismul prin care se instituie capitalismul nu este o simplă eroare de argumentare la nivelul suprastructurii, ci el produce o realitate efectivă, concretă, la nivelul material al bazei. În acelaşi mod, atunci când Marx acuză procesul de abstractizare pe care marşează economia politică burgheză (cu tot dispozitivul pe care-l presupune practica și teoria „valorii”), el nu urmăreşte doar să deconspire o gravă eroare de interpretare survenită în textele marilor economişti, ci modul în care această „eroare” produce efecte concrete şi restructurează radical vechile raporturi de producţie. Ca atare, această abstractizare şi acest sofism nu pot fi îndepărtate printr-un simplu efort imparţial de analiză obiectivă şi dezbateri deschise, ci ele necesită lupta politică efectivă. În aspectul lor fetișizat și reificat, relațiile sociale apar, spune Marx, drept ceea ce sunt.

[3] Cifrele vehiculate în perioada respectivă.

[4] Cifre valabile pentru perioada respectivă.  Apropo de aceste cifre, îmi amintesc obiecția care a fost formulată, la apariția din 2008 a acestui articol, conform căreia prețul chiriilor n-ar avea nici o relevanță pentru calitatea salariilor. Că, adică, de ce ar intra în calculul salariului prețul unei chirii? Doar nu e nevoie, din punctul de vedere al Nokiei, ca angajații să locuiască în garsoniere. Pot locui cu părinții, sau în corturile din curtea întreprinderii. Reproducerea proletarului este, în condițiile actuale de puternică presiune atât din partea exigenței de productivitate crescută cât și din partea armatei de rezervă mult îngroșate în ultimele decenii de austeritate, demult scoasă din calculul valorii forței sale de muncă. Cine a mai zis că e necesar să se reproducă? Sau să locuiască undeva. Astea sunt activități extra-curiculare, hobby-uri pe care ar face bine să și le autoîntrețină de-acum înainte, dacă și le poate permite.

[5] Textul original se încheia prin: „În ce mă priveşte, aş mai avea una: lacanianismul”. Precizarea nu mi se mai pare obligatoriu adevărată.