Manualul de luptă al Noii Republici. Adică, de ce trebuie, şi urmează, să o luăm în gură de la fascişti

Spicuind din Manualul de luptă al organizației Noua Republică. Noua Republică fiind, după cum se știe, inconștientul sălbatic, coșmarul militarizat al neoconservatorismului local, un fel de monstru – ai fi zis doar oniric – în care tupeul PDL-ist, naivitatea interesată a teocratului și superioritatea afectată a filosofiei idealiste vulgare, pe scurt Mihail Neamțu, Dacian Țolea și Cosmin Aldea se întâlnesc laolaltă, se îmbrățișează și își fac poza aceasta fericită de grup care e Manualul de luptă. Din care spicuim și comentăm:

Noua Republică e deschisă vocilor credibile..., dornice să depăşească sectarismul orb şi steril...

Zic, faină treabă. Habermas.

[În același timp, Noua Republică e conștientă că] noile mijloace de comunicare permit agregarea unor grupuri de presiune şi acţiune pe care organizarea post-comunistă a politicii din România le-a ignorat sistematic.

Zic, interesantă observație. Bourdieu cumva? E cumva pilula cu argumentul că tocmai aparentul universalism formalist pus în practică prin noile mijloace media duce la un efect contrar, și anume la tribalizarea, fragmentarea societății în secte și grupuri de presiune și acțiune separate și necoordonate?

Dacă-i așa, mă întreb cum poți să faci un program coerent pe niște baze paradigmatice atât de contradictorii, adică simultan pe niște poziții interesat-utopice și idealiste à la Habermas și niște poziții cinice și totuși dezinteresate, à la Bourdieu?

Cum poți să dorești să reproduci un program iluminist atât în forma sa utopică cât și în varianta sa cinică, de după post-dezvrăjire? Numai fiind neoconservator, desigur. Neoconservatorismul asta și însemnând, această îmbinare de iluminism emancipator și iluminism sectarizant, de cinism și utopie. Utopia neoconservatorismului fiind tocmai separarea și autonomizarea unei clase superioare (denumită aici eufemistic „grup de presiune și acțiune”), care se autolegitimează tocmai prin pretenția salvării (așadar: conservării și muzeificării) universalismului Occidental, așadar a universalului ca atare.

Noua Republică este așadar, filosofic vorbind, un fel Bourdieu care ne promite că-l va duce el în spinare pe Habermas, chiar și după ce moare acesta (și nu mai e mult). O clasă superioară care ne explică, aici, în Manualul de luptă, că este justificată să ne ia la bătaie, pe noi ăștia stângiștii, elementele disturbante (că doar e manual de luptă, să nu uităm asta), în măsură în care ei, Noua Republică și forțele pe care le reprezintă, asigură astfel salvarea, sau cel puțin bunăstarea relativ optimă, deși, la nivel absolut, absolut nasoală, a universalului, adică a întruchipării sale istorico-statistice: „majoritatea (always tăcută) a societății”.

 „Noua Republică se adresează cetăţenilor de dreapta dezamăgiţi de structurile politice actuale din România”. 

Faină treabă, din nou. Noua Republică se adresează cetățenilor de dreapta care au fost dezamăgiți, deci, de politicile de dreapta. Cititorii și publicul Noii Republici sunt deci acele elemente rătăcite, care plutesc indecidabil în afara departajărilor ideologice prestabilite. La acești cetățeni de dreapta care nu mai știu deci ce se întâmplă cu ei, cum de le merge mai rău deși li se întâmplă exact ce-și doreau, sau, cel puțin, ceea ce au votat să li se întâmple, la acești cetățeni aflați în stare cruntă de ebrietate ideologică vin deci băieții de la Noua Republică (adică, tocmai, Noua Dreaptă în costumul alb al „interesului general”) ca să le explice la ureche cum trebuie citită, la dreapta, situația și ca să-i adune astfel, ca și cu grebla, înapoi în curtea electoratului de dreapta.

Evident, pentru asta punând totodată la bătaie singura strategie politică pe care o aveau la îndemână, declarând așadar, împotriva tuturor evidențelor, că stânga e la putere deja de-aproape un deceniu.

„Noua Republică recomandă virtutea discernământului: într-un noian de minciuni și manipulări mediatice, adevărul abia mai poate fi întrezărit”.

Bine, totuși, că ei îl văd bine și că îl mențin, strict și constant, sub observație. Adevărul pe care noi abia îl întrezărim. Tare iarba asta.

„…acţiunea la nivel executiv și legislativ reflectă, în mare, diferenţa dintre stânga și dreapta. PDL a susţinut un nou Cod al Muncii și o Lege a Educaţiei, în timp ce USL s-a opus cu vehemenţă oricărei schimbări. Consecinţele practice ale orientării doctrinare trebuie bine înţelese și explicate în orizontul alegerilor din 2012”.

O onestitate admirabilă. Într-adevăr, e foarte bine să se știe că noul cod al muncii, cel care a facilitat, tocmai ieri, demiterile în masă de la Jucu fără nici o reparație financiară, fără nici o parașută de hârtie măcar, acest nou cod al muncii a fost impus de dreapta, de PDL, nu de USL. Exact așa stau lucrurile, cum zic și oamenii din Noua Republică. Mă întreb doar de ce țin neapărat să ne aducă asta aminte?

„Prin iresponsabilitatea funciară a lui Victor Ponta, Dan Voiculescu și Crin Antonescu…”

Ah da. Simpla asociere a celor două paragrafe sugerează explicația. De ce rânjesc, deci, neoconservatorii guerilleros la evocarea acestui scenariu care ar trebui să-i rușineze? Pentru că, precum în legile Murphy, au găsit pe cine să dea vina: pe Ponta, Voiculescu și Crin Antonescu. Nu contează că n-au fost încă la putere. Dimpotrivă, acest aspect e un element de acuză în expresia, absolut admirabil de abilă dpdv ideologic, „iresponsabilitatea funciară”. De ce sunt tipii ăștia „funciar iresponsabili”? Pentru că tocmai, până acum, n-au demonstrat nici o responsabilitate politică, neavând niciodată puterea.

Socialismul (fie el şi deghizat în socialism-liberal) instigă la invidie și ură de clasă. Capitalismul creează locuri de muncă și stabilitate. Guvernarea de dreapta garantează o imagine pozitivă a României în ochii pieţei libere. Stânga ne lasă la cheremul cămătarilor şi a statelor cu trecut şi prezent comunist.

A trebuit să mă țin de scaun când am citit rândurile astea. Atâta îmbinare de tupeu, denegare, fals și violență duse la limită n-am mai întâlnit de curând. „Capitalismul creează locuri de muncă și stabilitate”. Cum poți să susții asta în condițiile în care abia ieri 2200 de oameni și-au pierdut locurile de muncă; în care problema șomajului (oficial între 10% și 20%) face ravagii în toate statele capitalismului avansat? Cum poți să repeți problema și să o reafirmi ca soluția însăși? Și cum poți să susții, în aceste condiții, că socialismul, ba chiar și social-liberalismul (adică inclusiv centru-stânga cea mai diluată) sunt cele care creează invidie și ură de clasă, nicidecum capitalismul. Când degetul arată luna, Noua Republică se uită la deget și zice că are unghia roasă. Și așa mai departe, întregul paragraf poate fi prezentat ca o desfășurare, implacabilă, automată a falsului flagrant și universal recunoscut ca atare, aici cu titlul de adevăr fundamental. Guvernarea de dreapta garantează o imagine pozitivă a României în ochii pieţei libere. Fals. Pe timpul guvernării de dreapta, imaginea României (manifestată ea în ratingul cu care e creditată țara noastră de agențiile de rating) a scăzut. Stânga ne lasă la cheremul cămătarilor şi a statelor cu trecut şi prezent comunist. Fals încă o dată. Guvernările neoliberale au lăsat statele lor (e adevărat, unele – precum Grecia sau SUA – acum aparent în costum social-liberal) cu imense găuri negre financiare și, implicit, cu „o imagine proastă” în ochii pieței libere, și, cu ocazia asta, într-adevăr la cheremul cămătarilor (nimeni alții decât cămătariatul internațional care e FMI și brațele-i aferente). Cât despre cheremul „statelor cu trecut și prezent comunist”, să spunem doar că mai toate statele sunt, astăzi, la cheremul unor astfel de state. Atunci când nu se întâmplă, ca în cazul SUA, ca acei dictatori din aceste state să fie chiar marionetele guvernului american.

Revenirea stângii la putere pune în pericol dreptul de proprietate (vezi naţionalizările din Argentina anului 2001). Prin impozit progresiv, stânga va suprataxa reușita și performanţa. Stânga va alunga investitorii străini către meleaguri mai ospitaliere.

Delirul continuă. Naționalizările din Argentina din 2001 ca expresie a faptului că sosirea stângii la putere ar putea duce la punerea în pericol a dreptului de proprietate? Când naționalizările respective au avut loc într-un context în care guvernările neoliberale de dreapta au dus țara în faliment, iar proprietățile pe care le-a naționalizat guvernarea ulterioară, de stânga, erau, de fapt, părăsite de proprietarul lor privat și socializate de proprii muncitori. Și, din nou, simpla asociere leagă argumente, oferă probe pentru realități inexistente și creează panică: ideea că până și impozitul progresiv (măcar că al USL-ului e unul mai degrabă regresiv) trebuie citit și demascat ca un atac la dreptul de proprietate.

Deci despre dreptul de proprietate era vorba. Iată-ne deci ajunși, în decursul unei singure pagini, de la Habermas la avarul lui Molière, de la comunitatea universală la proprietatea particulară. De care nimeni n-are dreptul să se atingă. Noua Republică, pardon, coboară astfel vertiginos în abia zece rânduri de la apărarea valorilor universale la apărarea propriilor sacoșe de proprietăți proprii și personale. Ei sunt vigilenții care apar cu pușca și pieptul scos în față, apărându-și căruciorul de cumpărături și șoptind pe sub mustața lor de Wiatt Erp: Not a dime more. Or I swear I’ll blow your head off. Că doar e manual de luptă, să nu uităm. Acum aflăm și de ce ne batem. Pentru proprietatea lor privată.

În încheiere. „Stânga se bazează întotdeauna pe alegătorii neinformaţi, needucaţi și ușor de manipulat prin discursul urii. Dreapta se bazează pe alegătorii inteligenţi,  informaţi, cu personalitate, cu idei, soluţii și spirit întreprinzător”. Iată-ne ajunși, așadar, la capitolul cititorii noștri sunt mai inteligenți decât ai lor. Momentul Academia Cațavencu, pe care băieții în cămeși negre de la Noua Republică ni-l oferă într-o scenetă, de data asta, din păcate, serioasă. Deci stânga e țărănimea și prostimea, dreapta e burghezia liberală medie? Ba nu, zic Noua Republică, și mai bine: voi, țărănoii care ne citiți, sunteți, dacă votați cu dreapta și credeți în dreapta, precum strămoșii voștri nobili, burghezii liberali, iluminați și iluminiști, ai vârstei de aur a capitalismului.

Stânga stă astăzi – de bine, de rău, asta depinde de opinia fiecăruia, cât și de context – pentru libertatea informației, pentru emancipare, pentru universitate și universalitate, pentru gratuitatea educației, pentru incluziune socială. Pentru urbanizare, electricitate și apă caldă pentru toată lumea. Pentru biblioteci județene deschise până noaptea și dispensare medicale până-n ultimul sat. 

Dacă, în afara celor care cred sau simpatizează cu aceste principii sau a acelora ale căror interese obiective se regasesc printre aceste principii, mai sunt și unii care nu cred neapărat în ele, pe motivul self-fulfilling că sunt neprofitabile, acești cetățeni cel puțin bizari sunt, cu siguranță, de dreapta. Dar asta nu-i face neapărat mai inteligenți. 

Nokia la Jucu. First as tragedy, then as farce.

Si, brusc, deci, surpriza zilei de 29 septembrie 2011: Nokia închide fabrica de la Jucu, 2200 de angajați urmând să devină șomeri.
(Și cum să nu visezi, pe fondul acesta, la ocuparea cât mai integrală a forței de muncă...)

Ocazie cu care îmi decernez din nou premiul de avut dreptate - prin textul, scris la sosirea firmei Nokia la Jucu, așadar acum 3 ani si jumatate, în care problematizam posibilitatea abandonării investiției în România a firmei scandinave ca pe o certitudine, singura necunoscută fiind durata acestei iluzii de productivitate națională și standarde globale asociate cu mii de locuri de muncă tocmai la noi în sat.

Durata ocupației fericite n-a fost, așadar, lungă. Punct în care, dată fiind jalea tot mai mare din jur, profit de ocazie ca să mai deschid o butelie de șampanie și să-mi decernez, din nou, premiul de avut dreptate.

Textul în discuție fiind următorul:

Lupta de clasă la Jucu (apărut în Cultura, 28 februarie 2008)

Biografia muncitorului este că el rămâne în viaţă

(Gérard Granel)

Fulgurant, clasa muncitoare a reintrat pe scenă. A zăbovit preţ de câteva clipe, spre stupoarea şi jena tuturor, după care s-a retras cuminte, aşa cum îi stă bine, în spatele cortinei. Idila comunei Jucu, prilejuită de mutarea fabricii Nokia în România, este, din această perspectivă, povestea unui eveniment care era cât pe-aci să se întâmple. Mai mai, ai fi zis că stânga românească va acapara microfonul şi va profita de ocazie pentru a repune pe tapet tema ei favorită – evident, lupta de clasă. Dar n-a făcut-o. Chestiunea salarială, problema muncii, dinamica tot mai evidentă a capitalismului, precariatul, nomadismul etc. etc. – toate aceste teme fierbinţi şi totuşi deja ancestrale au stat, un moment, pe punctul de a reîncinge spiritele şi de a regenera dezbateri. Cu toate astea, ele s-au fâsâit înainte chiar de a se aprinde. Decesul proletariatului a fost rapid reatestat, iar hegemonia roză a muncii imateriale şi a capitalismului cognitiv – urgent reafirmată. Ce s-a întâmplat, în fond, pentru ca, aparent, să nu se întâmple nimic? Cum au reuşit evenimentele să-şi saboteze interpretarea pe care păreau să o impună şi cum a reuşit stânga să irosească cel mai bun prilej din ultimul timp de a-şi juca atu-ul cel mare? Simplă neatenţie de moment sau, mai degrabă, curată imposibilitate structurală?

La prima vedere, această ezitare nu pare să admită vreo scuză. Din cel puţin două motive, construirea parcului industrial de lângă Cluj şi stabirea firmei Nokia aici îi ridicau, practic, stângii două mingi la fileu, spre care aceasta nu trebuia decât să-şi întindă puţin mâna pentru a le bubui în terenul advers. Cel puţin două puncte majore din teoria marxistă erau verificate mot à mot de faptele recente, iar poporul nu aştepta decât să fie retrimis la bibliografia de bază. Primul aspect, legat de pretextul însuşi al mutării marii corporaţii, demonstra încă o dată ipocrizia retoricii neoliberale privind piaţa liberă: altfel spus, părăsind peste noapte un stat care-şi retrăsese ajutoarele financiare în urmă cu câteva luni şi alegând să se adăpostească imediat sub aripa protectoare a unui alt stat, în patul pe care guvernul României a promis că-i va aşterne toate facilităţile, înlesnirile şi subvenţiile posibile, firma Nokia n-a fugit de dragul pieţei libere, ci tocmai de frica acesteia. Încă o dată, motivul pieţei libere s-a dovedit a fi o sabie cu două tăişuri: unul ascuţit, aruncat în luptă atunci când e vorba de a face tabula rasa prin economiile post-sovietice şi în curs de „liberalizare”, şi unul catifelat, folosit atunci când e vorba de protejarea statală a marilor corporaţii şi monopoluri occidentale. Iarăşi şi iarăşi, piaţa liberă s-a remarcat ca simplu paravan ideologic, a cărui eventuală aplicare literală ar ruina modelul actual al capitalismului[1]. Cu toate astea, stânga locală n-a sesizat momentul şi s-a făcut că plouă. S-a sesizat, în schimb, Uniunea Europeană.

Al doilea aspect priveşte, de astă dată, sfera de semnificaţie în care a fost înscris evenimentul prin interpretarea pe care analiştii noştri de serviciu s-au grăbit să i-o aplice. Ei bine, în acest punct avem de-a face cu o veritabilă deturnare hermeneutică: contrar faţă de ceea ce am fi putut crede şi conform opiniei adevăraţilor experţi, evenimentele nu trebuiau nicidecum citite în cheia marxistă a exploatării, plusvalorii şi a antagonismului de clasă, ci în cheia liberală a concurenţei economice dintre pieţe (în speţă, cea germană şi cea românească). Din două-trei mişcări, refrenul pieţei libere a fost pus în funcţiune, îndeplinindu-şi cu succes rolul său de vrăjire a faptelor: nu există nici un antagonism între muncitori şi patronat, există doar o concurenţă fair între diferite companii şi între diferite grupuri ale forţei de muncă. Prin urmare, atunci când muncitorii germani şi liderii lor protestează vehement împotriva mutării peste noapte a firmei Nokia, ei, în realitate, nu înţeleg regulile implacabile şi fireşti ale pieţei libere. Şi nu doar atât. Nu doar din punct de vedere economic firma finlandeză era justificată să-şi ia tălpăşiţa înspre ţările calde. Mai mult decât aspectul strict economic, această mutare bifa, în fond, inclusiv dimensiunea „etică” şi „egalizatoare” (de CSR) presupusă a fi prezentă, de la Adam Smith încoace, printre binefacerile imediate ale pieţei libere. Afirmând, cinic, de n-ar fi, de fapt, ridicol, că „muncitorii germani, dacă nu le convine situaţia, pot oricând să se mute la Jucu şi să lucreze pe salariul de aici”, reprezentanţii firmei finlandeze n-au făcut doar să-şi susţină dreptul lor de a acţiona liber în căutarea profitului, ci au punctat decisiv şi la imaginea justiţiară: practic, deşi noi nu ne-am dat seama, mutarea corporaţiei la Cluj era înscrisă în planul milenar, schiţat de providenţă, dar perfecţionat şi aplicat abia acum de către neoliberali, care constă în egalizarea planetară a condiţiilor de trai. Din această perspectivă, protestele germanilor erau, de fapt, expresia geloziei copilului răsfăţat care se smiorcăie atunci când mămica Nokia hotărăşte să ofere puţină afecţiune şi celorlalţi copii, mai defavorizaţi, mai din flori, care urlă prin casă. Una peste alta, conflictul dintre patronat şi clasa muncitoare era astfel rapid reinterpretat după vechea schemă a rivalităţii intra-proletare, sau, mai curat și mai liberal spus, a concurenței de pe piața forței de muncă. Această deturnare flagrantă a semnificaţiei evenimentelor – procedeu hermeneutic vechi de când lumea capitalistă – nu numai că rupea încă o dată solidaritatea proletară internaţională şi-aşa greu încercată, ci, mai mult, aşeza corporaţia însăşi într-o falsă poziţie de arbitru, justiţiar şi filantrop totodată, tratat, din păcate, cu o teribilă ingratitudine chiar de către cei pe care tocmai i-a ajutat. Dar pe cât era de evident acest sofism, pe atât a rămas el de neremarcat de stânga românească. Încă o dată, „forţele progresiste” au preferat să-şi vadă de treabă, adică să se ocupe de altceva, de mereu altceva. Nici falsitatea pieţei libere, nici deturnarea atenţiei înspre o falsă rivalitate intra-proletară n-au reuşit să le scoată din inerţie. Prin urmare, din oricare unghi am privi, s-ar zice că stânga românească, ignorând aceste aspecte, a ratat o imensă ocazie. Sau nu?

Sau nu. Pentru că, din alte două motive, chiar ceva mai pregnante decât primele, tăcerea şi ezitările stângii în acest context par a fi aproape inevitabile. Să derulăm puţin evenimentele. Atunci când muncitorii şi politicienii germani au început să protesteze, ameninţând cu boicotarea produselor Nokia (în realitate, minimul pe care îl pot face), analiştii români s-au mobilizat ca la un semn de sus şi au scos la bătaie acuzele de „marxism” şi „populism”. În acest fel, ei şi-au afirmat încă o dată – dacă mai era nevoie – credinţa lor absolută în dogma neoliberală. Conform acestei teorii (care începe să treacă drept utopie negativă pe tot restul planetei), caracterizată în primul rând prin fobia de „populism”, o politică e cu atât mai matură şi mai înţeleaptă cu cât se îndepărtează mai mult de aşteptările maselor, cu cât e, așadar, mai puțin „populistă”. Pe scurt, cea mai mare spaimă care-l încearcă astăzi pe un politician este cea de a-i reprezenta într-adevăr pe cei care l-au ales şi de a trece, astfel, drept veritabil populist. Să fie această spaimă cea care i-a împiedicat pe social-democraţii noştri să ia cuvântul? Nicidecum. Chiar dimpotrivă. Explicaţia acestei tăceri e mult mai simplă şi, totodată, mult mai dureroasă: dacă stânga locală ar fi protestat la adresa acestor evenimente şi ar fi scos de la naftalină teoria marxistă pe care prea repede a ascuns-o în dulap, ea s-ar fi văzut nevoită ca, pe termen scurt, să pară că ia într-adevăr apărarea muncitorilor germani în detrimentul interesului propriilor săi alegători şi, mai general, a interesului naţional[2]. În fond, uşurinţa cu care firma finlandeză a mobilizat în doar câteva luni o armată de 17000 de oameni[3] dispuşi să lucreze pentru un salariu de 250 de euro (în condiţiile în care preţul unei chirii în Cluj porneşte de la 200 de euro la o garsonieră)[4] spune multe despre condiţiile de lux în care trăiesc de regulă aceşti oameni. Dar chiar dacă acţiunea binefăcătoare a firmei Nokia n-a făcut decât să îndulcească abia vizibil această mizerie, un protest din partea stângii româneşti la adresa invaziei corporaţiilor şi multinaţionalelor ar fi părut, în lipsa altei alternative, curat cinism. Putem, desigur, să arătăm faptul că acest context local, în care sosirea marilor corporaţii trece drept mană cerească, nu este unul neutru, natural şi firesc, ci a fost creat după ani buni de eforturi şi presiuni depuse de FMI şi Banca Mondială. Fapt este însă că, pentru moment şi în măsura în care acceptăm cadrul trasat de democraţia „liberală” şi de sistemul de producţie capitalist, descălecarea marilor corporaţii pe pământ românesc este, efectiv, răul cel mai mic pe care-l putem alege. În aceste condiţii – create, repet, în mod artificial – marile corporaţii care ne fac onoarea de a ne exploata par a fi, într-adevăr, nişte mici Schindleri, nişte capitalişti generoşi care ne scapă de o moarte aproape sigură, oferindu-ne în schimb o binecuvântată alienare şi o mizerie la limita suportabilităţii. Or, în acest context, un protest din partea forţelor de stânga n-ar fi intrat doar în contradicţie cu activitatea lor de până acum (în fond, şi ele au pus umărul, în guvernările trecute, la realizarea acestor condiţii optime pentru exploatarea forţei de muncă locale); mai mult decât atât, solidaritatea şi internaţionalismul de la care s-ar fi putut revendica ele ar fi trecut pur şi simplu, în ochii alegătorilor, drept trădare istorică şi antipatriotism.

Pe urmă, se cuvine să aruncăm un ochi asupra probabilei evoluţii a raporturilor de producţie de la Jucu, pentru a descoperi cea de-a doua cauză a tăcerii stângii. Există, şi aici, două posibilităţi: fie, la presiunea sindicatelor (dacă vor exista) sau a cererii crescânde de forţă de muncă, compania Nokia va majora salariile angajaţilor săi la un nivel tot mai mare, ajungând în câţiva ani la un plafon comparabil cu cel din statele vestice, fie nu. În primul caz, compania finlandeză se va vedea nevoită să-şi ia din nou tălpăşiţa în direcţia unei pieţe mai profitabile a forţei de muncă. În cazul al doilea, angajaţii săi sunt cei care se vor vedea nevoiţi să ia calea ţărilor vestice, în căutarea unui venit mai mare. Pe scurt: fie pleacă fabrica, şi atunci vom acuza şi noi, cum fac astăzi germanii, că lumea a treia ne fură munca de la gură, fie pleacă muncitorii, caz în care vor fi înlocuiţi cu alţii mai puţin pretenţioşi, cu imigranţi veniţi din ţările mai sărace. În ambele cazuri, problema muncii şi a antagonismului capitalist va fi din nou ocultată, de data asta prin traducerea ei în problema imigraţiei şi a subspeciilor sale (toleranţă, diversitate, identitate etc.). Or, odată ce va accepta această redescriere aparent inevitabilă a problemei, stânga românească va cădea, fatalmente, în aceeaşi dilemă ireductibilă care macină toate mişcările de stânga de astăzi. Fireşte, de partea ei, dreapta politică joacă, în acest context, ireproşabil: cu o mână se asigură că rasismul şi naţionalismul difuz al populaţiei arde în continuare la foc mocnit şi îi acordă în continuare voturile, cu cealaltă are grijă ca aceste sentimente să nu depăşească o anumită limită şi să treacă la fapte, pentru simplul motiv că fluxurile tot mai mari de imigranţi par a fi, actualmente, singura şansă de supravieţuire a sistemului capitalist de producţie. Şi nu doar atât: pe de o parte, întreţinând această spaimă crescândă de sosirea imigranţilor, dreapta acaparează astfel largi porţiuni din electoratul stângii, care, simţindu-şi locul de muncă ameninţat, nu se mai regăsesc în discursul „multiculturalist” şi „tolerant” al acesteia; de cealaltă parte, având grijă ca fluxul imigranţilor să crească totuşi constant şi să asigure astfel o rată a beneficiilor pozitivă pentru marile corporaţii, dreapta politică joacă abil discursul egalitarist chiar împotriva stângii, pretinzând că egalitatea mult visată trebuie să înceapă nu prin echilibrarea salariilor muncitorilor cu cele ale patronatului, ci prin nivelarea veniturilor muncitorilor şi ale lumpenproletarilor. Odată problema pusă în acest fel, stânga e ca şi imobilizată. Marx, cel puţin, a avut curajul să lase la o parte obligatoriile emoţii umaniste şi să afirme că lumpenproletariatul (adică, în termenii de azi: şomerii, imigranţii, precarii) joacă în lupta politică imediată un rol reacţionar, constituind „armata de rezervă” a capitalului, spărgătorii de grevă şi bătăuşii cu ajutorul cărora patronatul sufocă revendicările clasei muncitoare. Atare onestitate îi este însă refuzată astăzi stângii: de îndată ce problema muncii e tradusă în problema imigraţiei, singura reacţie a „forţelor progresiste” (politicieni, intelectuali, ONG-uri) este să umple străzile cu afişe îndemnând la deschidere, dialog, toleranţă. „Cutare vine din Maroc şi totuşi îi place berea. Apreciaţi diversitatea”, „Cutare e german şi îi place să danseze. Fiţi, rogu-vă, toleranţi” etc. De parcă ceea ce ne sperie la imigranţi ar fi alcoolismul şi faptul că s-ar putea să ne ocupe discotecile. Măcar o dată ar fi interesant să vedem un afiş de genul „Cutare e congolez şi de mâine va lucra pe postul dumneavoastră. Trăiască diferenţa!”. Alegând în schimb să abandoneze filonul anti-capitalist şi să accepte termenii dictaţi de adversarul său (politicile identităţii etc.), nemaiîndrăznind să afirme că solidaritatea internaţională a forţelor de muncă există numai în lupta comună împotriva capitalismului, dar niciodată însă în interiorul producției capitaliste, unde côté-ul de competiție, dacă nu rivalitate pe viață și pe moarte domină, stânga riscă astfel să se împotmolească într-o dilemă pe care, în mod obiectiv, nu are cum să o rezolve: fie alege să-şi protejeze alegătorii, fiind silită atunci să concureze cu dreapta la rasism şi intoleranţă (cu slabe şanse să o întreacă), fie îi abandonează şi adoptă retorica toleranţei şi a diversităţii, devenind astfel un simplu ornament sentimentalist, de prisos, la politicile pe care le face în exclusivitate dreapta. În ambele variante, stânga se îndreaptă spre o înfrângere sigură.

Iată care ar putea fi explicaţia tăcerii ce înconjoară forţele de stânga româneşti. Iată de ce aceste poziţii continuă să rămână părăsite, la aproape douăzeci de ani de la căderea comunismului. Şi tot aşa cum retorica toleranţei nu poate suplini abandonarea frontului anticapitalist, la fel şi din motive similare, niciunul din celelalte noi curente „stângiste” nu poate înlocui rolul central jucat până nu demult de acest front. Atâta timp cât lupta de clasă continuă să fie forclusă, aceşti pretinşi înlocuitori ai săi nu fac decât să întărească statu quo-ul, iar stânga în genere nu poate decât să spere, în van, într-o exploatare ceva mai dulce. Redeschiderea frontului anticapitalist pare a fi singura soluţie[5].

---

[1] „Fiecare capitalist activ ştie că dacă piaţa ar fi cu adevărat liberă, cum a definit Adam Smith această libertate – o mulţime de vânzători, o mulţime de cumpărători şi o totală transparenţă a operaţiunilor, inclusiv cunoaşterea liberă de către cumpărători şi de către vânzători a stării reale a pieţei – ar fi absolut imposibil pentru cineva să obţină vreun profit”, Immanuel Wallerstein, „Declinul puterii americane”, Incitatus, Bucureşti, 2005, p. 145.

[2] Dar oare nu ne contrazicem aici, luând drept real ceea ce abia mai devreme denunţasem ca simplu sofism ideologic, şi anume concurenţa şi rivalitatea intra-proletară? Nu. Căci sofismul prin care se instituie capitalismul nu este o simplă eroare de argumentare la nivelul suprastructurii, ci el produce o realitate efectivă, concretă, la nivelul material al bazei. În acelaşi mod, atunci când Marx acuză procesul de abstractizare pe care marşează economia politică burgheză (cu tot dispozitivul pe care-l presupune practica și teoria „valorii”), el nu urmăreşte doar să deconspire o gravă eroare de interpretare survenită în textele marilor economişti, ci modul în care această „eroare” produce efecte concrete şi restructurează radical vechile raporturi de producţie. Ca atare, această abstractizare şi acest sofism nu pot fi îndepărtate printr-un simplu efort imparţial de analiză obiectivă şi dezbateri deschise, ci ele necesită lupta politică efectivă. În aspectul lor fetișizat și reificat, relațiile sociale apar, spune Marx, drept ceea ce sunt.

[3] Cifrele vehiculate în perioada respectivă.

[4] Cifre valabile pentru perioada respectivă.  Apropo de aceste cifre, îmi amintesc obiecția care a fost formulată, la apariția din 2008 a acestui articol, conform căreia prețul chiriilor n-ar avea nici o relevanță pentru calitatea salariilor. Că, adică, de ce ar intra în calculul salariului prețul unei chirii? Doar nu e nevoie, din punctul de vedere al Nokiei, ca angajații să locuiască în garsoniere. Pot locui cu părinții, sau în corturile din curtea întreprinderii. Reproducerea proletarului este, în condițiile actuale de puternică presiune atât din partea exigenței de productivitate crescută cât și din partea armatei de rezervă mult îngroșate în ultimele decenii de austeritate, demult scoasă din calculul valorii forței sale de muncă. Cine a mai zis că e necesar să se reproducă? Sau să locuiască undeva. Astea sunt activități extra-curiculare, hobby-uri pe care ar face bine să și le autoîntrețină de-acum înainte, dacă și le poate permite.

[5] Textul original se încheia prin: „În ce mă priveşte, aş mai avea una: lacanianismul”. Precizarea nu mi se mai pare obligatoriu adevărată. 

For a ruthless critique of everything that exists. For Hegel and for the world's ending etc.

În forma ei mistificată, dialectica a devenit o modă în Germania, deoarece se părea că ea proslăveşte starea de lucruri existentă. În forma ei raţională, dialectica inspiră burgheziei şi ideologilor ei doctrinari indignare şi oroare, pentru că în înţelegerea pozitivă a realităţii existente ea include totodată înţelegerea negării acestei realităţi, a pieirii ei necesare, pentru că ea priveşte fiecare formă realizată în mişcare, adică şi sub aspectul ei trecător, pentru că nimic nu-i poate impune, pentru că prin esenţă ea este critică şi revoluţionară. (Marx, postfata la Capitalul). 

Natura naturans a banilor

Atat în Capitalul, cât și în Grundrisse, cât și în Contribuții la critica economiei politice, atunci când abordează subiectul banilor, Marx recurge - spre discreditul său, zice critica actuală - la abordarea banilor inclusiv din cheie aparent vulgar naturalistă, întrebându-se, odată fixată funcția pe care o îndeplinesc banii la nivel conceptual în structura capitalismului - așadar, pe românește: care este ființa banilor? - inclusiv care este natura efectivă a banilor care ar corespunde acestei predispoziții funcționale prestabilite a lor?

Punct în care critica actuală exclamă: cât naturalism! cât materialism vulgar! de ce să recurgem la această superstiție că banii trebuie să aibă o formă „naturală” în care să existe? doar știm foarte bine, în calitate de societate iluminată ce suntem, că banii sunt simplă încredere acordată, pur contract dintre mine, stat și, dacă vreți, economie. Deci știm deja că banii sunt pure relații sociale obiectualizate. De ce atunci tocmai Marx, care a arătat primul această natură structuralmente fetișizantă a banilor, tocmai el se întreabă, în același timp, și care-i natura efectivă, pe bune, a banilor, care-i materialul care corespunde cel mai bine funcției fetișiste a acestei categorii capitaliste?

Găsesc totuși că întrebarea lui Marx este, de fapt, cea corectă din punct de vedere critic, și nicidecum o expresie a unui materialism vulgar. Nu e vorba de materialismul vulgar al demersului cinico-naiv al lui Marx, ci de idealismul trăznit pe bune al criticilor săi și al societății pe care ei o reprezintă. De pretenția acestora că ar fi conștienți de caracterul de relații sociale pe care-l ascunde banul și că, operând cu bani deja numai virtualizați, ar fi conștienți de frâiele psihologico-teologice care susțin, de fapt, mașinăria economică a banilor. Că, pe scurt, ar trăi într-un capitalism post-fetișizat. Când, de fapt, ei sunt credincioșii cei mai bigoți din cartier, în măsura în care ei admit că, din bani, n-au mai păstrat decât superstiția, credința pură și ideea că banii sunt un contract între mine și stat, în prezența capitalului ca martor și judecător.

Întrebarea lui Marx privind natura proprie a banilor, departe de a fi o expresie a materialismului vulgar, este o probă de Walter Benjamin avant la lettre din partea maestrului bărbos. O variantă sofisticată de idealism, care chestionează actualizările materiale, urmele pe care le lasă idealitățile în istoria lor, spre deosebire de idealismul cinic și naiv al criticilor, care se declară realiști iluminați, în condițiile în care ei sunt, de fapt, nominaliștii cei mai extremi, cei din tipologia acelor fraieri care sunt ei înșiși cei mai convinși că ei au dat țeapă în manevra în care tocmai au luat.

Întrebarea lui Marx este, așadar, dacă vreți, și una heideggeriană: care sunt ființările prin care se exprimă ființa aceasta a banilor? Și Marx, dacă binevoim să ne aducem aminte, înainte de a răspunde el, primul din clasă și cu totul neîntrebat, cu răspunsul „aurul”, să ne reamintim că trece în revistă proprietățile pe care trebuie să le aibă această „ființare”. Și că, deci, la Marx, proprietățile sunt cele care-și găsesc obiectul, nu aurul e cel care, așa cum ar zice Marx în opinia post-iluminaților, e cel care impune aceste calități ca fiind decisive. Aurul nu este, nici la Marx, reprezentarea „naturală” a valorii, ci se întâmplă, astfel, la Marx, ca aurul să corespundă cerințelor jobului pe care capitalul îl scosese la concurs, proprietăților de care era nevoie.
Și care sunt aceste proprietăți, pe care trebuie să le bifeze ființarea în a cărei ființă va fi în joc reprezentarea ființei, deci banul: divizibilitatea potențialmente la infinit, omogeneitatea părților și identitatea tuturor exemplarelor. Dar acestea sunt, din nou heideggerian avant la lettre, tocmai proprietățile pe care le are ousia, adică „substanța” grecilor și a întregii metafizici, deci tradiții occidentale. Valoarea deci este existența ființei ca substanță omogenă, divizibilă, identică cu sine.
De-aceea, se poate considera, din nou dpdv heideggerian, că capitalul la Marx este tocmai esența metafizicii desfășurate. De-aceea există, se poate spune, un punct de convergență între Marx și Heidegger destul de înaintat.
Cu singura precizare că Heidegger was a fucking nazi.

Meditatie basesciana: si, ma rog, care-i diferenta dintre un doctor si un instalator, sau, in termenii obiectului profesiilor respective, dintre o persoana si un wc?

Sfârșitul iluziei economicului

http://librarie.carturesti.ro/sfarsitul-economiei-iluziei-236230

Liviu Voinea este un economist inteligent dublat de un om de bine. Succesul în această dublă specializare – profesională și umană – poate fi, la o adică, atins în mai toate ramurile disciplinelor de studiu, însă când vine vorba de economie, regină a științelor, cele două aspecte – cel profesional și cel extra-profesional – lucrurile nu merg niciodată laolaltă fără tensiuni și fricțiuni, ba chiar specialistul inteligent e mereu pe cale să evacueze omul de bine. În cazul economiei, specializarea și universalizarea se întâlnesc întotdeauna cu scântei și surprize.

În funcție de versiunea de economie ce ne este livrată, există, de fapt, două posibilități de asociere și coexistență a performanțelor științifice cu fondul uman. Pentru economia mainstream, specializarea științifică trebuie să înghită, în final, valorile și principiile politice și morale aparent separate și neafectate de această perspectivă economică. Un economist mainstream, neoclasic, va fi așadar un om de bine numai în măsura în care-i permite înțelegerea economică profundă a problemelor contemporane ale societății. Elementul utopic și ideologic este deja încorporat în doctrina economică, nu există alături de aceasta. Drept pentru care economistul mainstream va fi, eventual, un tip de treabă, numai în calitate de bun economist, și singura probă în acest sens – o probă care, din pricina impurității constitutive a structurii sociale, nu va putea fi nicicând furnizată fără obiecții – a valorii morale și metafizice a economistului în specie va fi aplicarea, în realitate, la literă, a programului economic al respectivului monetarist. Dar cum această verificare prin realizare punct cu punct a neoliberalismului este imposibilă, cum neoliberalistul va avea, astfel, oricând la dispoziție scăparea pe care i-o oferă blamarea impurității realității economice și inevitabila implicare a statului, cum deci neoliberalul are întotdeauna posibilitatea de a fi mai inteligent și mai radical decât situația, sunt foarte rare – din motivele structurale înșirate anterior – cazurile în care se poate spune despre un economist mainstream că este inteligent și, pe deasupra, dublat de un om de bine. Iată de ce în folclorul contemporan economistul neoclasic este, de la Hayek până la Friedmann, recunoscut drept un tip nasol, supernasol. Argumentul ontologic în ceea ce-i privește pe neoliberali, desfășurat mai sus, ne permite, astfel, să scoatem din el și o judecată morală sintetică a priori: conform celor deduse mai sus, neoclasicii sunt, în mod obiectiv și constitutiv, personajele negative ale piesei noastre de teatru. They are a priori hateables, for a posteriori reasons.

Cu totul altfel stau lucrurile pentru economistul heterodox, categorie din care face parte și Liviu Voinea. Dacă neoliberalul e mai tot timpul un tip demonic, economistul heterodox e prin definiție un tip angelic. Cu toate bunele și relele pe care le presupune această condiție: de treabă, da; de ajutor, nu. Economistul heterodox este a priori un băiat de treabă, oricât de inteligent ar fi el ca economist. Ba, mai mult, cu cât e mai prost ca economist, cu atât e mai generos ca tip de treabă. (De unde merită menționat, în trecere, ca precizare necesară, că Voinea este totuși mai degrabă economist inteligent decât tip de treabă). Aici, relația dintre cunoaștere și credință e cu totul kantiană: omul este nevoit să dea la o parte cunoașterea economică (luciditatea că deh, știm că totul e nasol și necesar în economie), pentru a face loc credinței umanitare (concluzionând mereu, afectați și cu glasul sugrumat, că poate că, în interstițiile economicului și pe fondul obligatoriu, că altfel nici nu se pune problema, al creșterii economice, o societate morală, etică, non-economică, ar putea lua naștere, ce minunat ar fi!).

Un economist heterodox, spre deosebire de un economist mainstream, e unul la care-i pare rău că are dreptate. Dacă ar fi după el, ar prefera să nu aibă. Rolul economistului heterodox e acela, vital uneori, și mai ales astăzi, de a preceda axiomele neoliberale, ortodoxe, cu un sincer „din păcate”: deși aparent el se poartă întrutotul ca un neoliberal, el are, în sinea sa, o conștiință vinovată, plină de regrete. Deosebirea dintre economistul heterodox și economistul mainstream este că nu există nici o deosebire obiectivă: heterodoxul este un moment necesar din strategia economistului mainstream, este momentul în care realitatea este reafirmată ca necesară. Ambii economiști sunt, dacă ni se permite această comparație deșănțată, ocurențe ale unei poziții staliniene: prin ambii vorbește necesitatea obiectivă a situației. Doar că unul își cere scuze pentru poziția sa de autoritate.

De-aici contradicția – cu totul explicabilă în lumina acestor considerații – din opera lui Liviu Voinea. În prima carte publicată în română, Corporațiile și capitalismul transnațional (observați și precauția: transnațional, în loc de global, ca probă că Liviu Voinea e mai mult economist inteligent decât om de treabă) cunoașterea și credința, ratio și fides-ul sunt separate ca la școală: avem, pe de o parte, în 90% din volum, teoria economică – cu concluziile sale totodată sceptice, rezonabile, necesare, fără vești bune; și avem momentul final al speranței, în care economicul dispare, lupii se dezbracă dintr-o dată și scot la iveală nebănuite blăni de mielușei, iar corporațiile se încing într-o horă generală de social responsability și ethics before profits (ultimul capitol).

În ultima carte a autorului, Sfârșitul economiei iluziei. Criză și anticriză. O abordare heterodoxă, contradicția devine una hegeliană, adică în mișcare, traversând și structurând astfel întregul volum: avem, pe de o parte, avântul de om de bine, care-l mână pe autor să dărâme mit după mit (trei capitole din carte afișând atitudinea aceasta demitizantă chiar din titlurile lor) și să dezvrăjească tot ce a mai rămas de dezvrăjit; și avem, în același timp, temperația și frâna constantă pe care o pune, din dreapta, economistul de serviciu, pe scurt, domnul Voinea, care-i explică pagină de pagină lui Liviu că degeaba se supără el, tăierile cheltuielilor publice și a salariilor, înghețarea pensiilor și a sectorului bugetar, împrumuturile de la FMI, toate acestea sunt absolut necesare. Pe scurt, Sfârșitul economiei iluziei este meciul desfășurat pe care-l poartă economistul Liviu Voinea cu sindicalistul Liviu Voinea și în care, pornit să demitizeze mainstream-ul economic, Voinea sfârșește în mod constant prin a-și demitiza propriile sale speranțe și vise extra-economice și a certifica astfel, cu avizul de științificitate și necesitate, măsurile de austeritate deja luate de guvernele din zona noastră est-europeană.

Dar măcar îi pare rău și regretă această terapie obligatorie pe care ne-o prescrie.

Această scindare ontologică pe care o presupune orientarea heterodoxă – ca orice erezie care a sfârșit prin a se instituționaliza – e prezentă încă din primele pagini ale cărții lui Voinea, în așa-numita teorie a celor două crize. Aici avem o reminiscență a kantianului Voinea, de pe timpul Corporațiilor în capitalismul transnațional, practicând o opoziție statică așadar. Avem, spune Liviu Voinea, o criză în care teoria heterodoxă se aplică (cea din SUA și din vestul Europei, un spațiu, așadar, în care domnul Voinea își cazează pentru moment speranțele și intențiile sale sincere de om de bine) și o zonă de criză în care se aplică numai teoria neoliberală (cea din Estul Europei, în care măsurile de austeritate și nicidecum cele keynesiene luate la masa bogaților sunt, într-adevăr, singura soluție de salvare).

Teoria celor două crize este reflecția economică a scindării constitutive pe care o implică structura profesională a lui Liviu Voinea. O ilustrare geografică a opoziției dintre credință și știință, dintre economistul inteligent și omul de bine. Partea nasoală pentru noi e că, așa cum ziceam, omul de bine și-a trimis din timp copiii economistului inteligent de partea cealaltă a cortinei economicului, în spațiul keynesian în care se va aplica welfare-ul  heterodox. În vreme ce spre noi își mută tunurile politicilor de austeritate.

Pe scurt, ceea ce spune Voinea cu teoria celor două crize e că unii au dreptul să tipărească bani ca să iasă din criză (SUA și țările dezvoltate din UE, care, oricum, n-au așteptat să le dea Voinea go-ul), în timp ce alții n-au voie, pentru că trebuie să plătească, cu dobânzi serioase, valoarea acestor hârtii, împrumutându-se tocmai cu aceste hârtii – că noi, ăștia din est, nu avem altă posibilitate economică decât cea de a realiza (în sensul marxist: de a pune în circulație) valoarea nominală a acestor bani ca bonduri de stat și că, pentru asta, trebuie, într-adevăr, să trecem prin valea deșartă a austerității.

Aceasta e harta departajării lui fides și ratio la Voinea, aceasta e și teoria celor două crize, a cauzelor lor, a modului lor de desfășurare și a strategiei de ieșire din ele. Distincția și separația dintre cele două crize mi se pare, la toate aceste niveluri, chestionabilă.

Pe rând. Nu este vorba de două cauze diferite a două crize diferite. Cele două cauze diferite despre care vorbește Liviu Voinea sunt, mai degrabă, cauzalități diferite, adică, mai curând, expresii ale modului diferit în care ține neapărat autorul să citească cele două crize. E ca și cum ar spune că bilele de biliard se mișcă, peste ocean, pentru că le lovește tacul, iar dincoace de ocean pentru că așa le dirijează jucătorii. Cauzele pentru așa-numita „criză a lor” sunt, zice Voinea, „excesul de investiții financiare”. Cauzele „crizei noastre” sunt, în schimb, continuă autorul, „supraconsumul pe datorie”. Ceea ce, concluzionează Voinea, presupune automat două lumi aproape paralele. Dar s-avem pardon: cele două situații nu constituie decât fața și reversul unei singure realități economice. Nu avem, așa cum vrea autorul, două lumi economice diferite, complet separate. Avem o aceeași lume economică, în care diferența și dezechilibrul echivalenței este de natură pur politică. Iată de ce integrarea economică mondială a trebuit, în mod necesar din punctul de vedere al capitalului, să nu fie însoțită de o integrare politică mondială, de ce suveranitatea politică a trebuit să rămână mult în urma suveranității oarbe a economicului. Tocmai ca să poată apărea tipi faini ca Liviu Voinea care să deplângă și certifice totodată cruzimea lumii economice și, la nivel politic, unii să se poată prevala de surplusul lor de putere politică și a fi astfel capabili de a garanta certificatele fiduciare pe care le emit, în vreme ce alții sunt aruncați în situația de a fi obligați să le contra-garanteze efectiv, adică de a le cumpăra și realiza astfel pe propria lor piele. Ambele cauze, atât „excesul de investiții financiare” cât și „supraconsumul pe datorie” sunt, așadar, manifestările necesare, simultane, ale capitalismului actual: cel care, după perioada sa de stagnare de la începutul anilor ’70, a trebuit să se autoreproducă numai ca perpetuă bulă financiară; ceea ce a antrenat, în vest, „excesul de investiții financiare” – în condițiile în care până și firmele din sectorul industrial au început să-și asigure tot mai mult profiturile prin investiții și servicii financiare; iar, în est dar și în zonele sărace tot mai extinse din vest – supraconsumul pe datorie – pentru că bula financiară prin care se salva capitalismul în anii ’70 era bazată, presupunea din principiu și era o reacție la stagnarea salariilor reale și la creșterea veniturilor familiale numai prin intermediul supraîndatorării. Cele două realități sunt fața și reversul aceleiași constelații economice[i]. Motiv pentru care se și regăsesc în același sistem economic: în SUA, avem exces de investiții financiare și, totodată, supraconsum pe datorie.

Și cum să nu vezi, de pe aceste poziții, că inclusiv mijloacele de desfășurare, „mecanismele de transmitere” ale celor două crize sunt unul și același lucru? Voinea zice că, în Vest, avem active toxice, în Est, avem finanțarea deficitului de cont curent. Ce înseamnă asta? Înseamnă că, practic, în Vest, se tipăresc bani ca să se acopere activele toxice, despre care nimeni nu știe, în fond, unde încep și unde se termină. După care instituțiile Vestului vin la estici și le zic: măi băieți, voi aveți nevoie să vă împrumutați cu banii ăștia, ca să-i dați băncilor noastre de-aici de la fața locului. Și așa, ceea ce e simplă tipărire de bani la un capăt al traseului capitalului devine datorie publică la celălalt capăt, materializată în austeritate pentru Est și măsuri de stimulare keynesiană pentru Vest.

Ceea ce explică, inclusiv, doar aparenta separare dintre „mecanismele de ajustare” a celor două crize, adică soluțiile anticriză, și care sunt, după Voinea, din nou opuse frumos, în „politicile contraciclice (creșterea deficitului bugetar, creșterea cheltuielilor publice)”, pe de-o parte, și „politici prociclice (reducerea deficitului bugetar și a cheltuielilor publice)”, pe de altă parte, adică pe la noi. Unii creează bani, simultan creând astfel valoare și datorie, alții realizează valoarea respectivă plătind această datorie. Dar nu e nici o diferență radicală de univers economic la mijloc, nici diferență paradigmatică de teorie economică; e simplă diferență de putere.

Cauzele celor două crize se originează în aceeași structură economică comună, globală. Departajarea diferită a mecanismelor de transmitere a crizei și a strategiilor de ieșire din criză reflectă doar, pe de o parte, diviziunea planetară a muncii în sistemul capitalismului globalizat, și, pe de altă parte, diferențele de putere dintre capitalele și periferia imperiului economic. Din pricina diviziunii tehnice și sociale a muncii cu care ne-a prins criza și pe care ne grăbim să o reproducem neatinsă, unii, heterodocșii din vest, pot să iasă din criză relaxându-și băierile pungii statele (asta dacă n-au norocul să aibă o gașcă de republicani gone widely insane pe post de reprezentanți în Congres), în timp ce peste ceilalți, din est, trebuie să se trimită potera de economiști neoliberali ca să li se controleze plasele de cumpărături și să fie treziți din luxul lor nesustenabil. Berlusconi avea un poster electoral grăitor prin 2008: imaginea alăturată a lui Obama și a lui Valter Veltroni, oponentul cavalerului, cu mesajul „Yes, he can. No, you can’t”. Mesajul nu doar al teoriei celor două crize, ci al întregii cărți a lui Voinea este același: yes, they can – they can ride it off; no, we can’t – we have to pay for this mess.

Prin miturile românești de dinainte de criză Liviu Voinea trece, pe bună dreptate, ca prin brânză (cap. 5, pp. 79-129). În fond, deja nu mai era nimic nedemitizat în domeniu dinainte de a se apleca Liviu Voinea asupra materiei: ideea conform căreia am avea, în România, o creștere economică sănătoasă care ne-ar feri de criza mondială, sau aceea că remitențele „căpșunarilor” ar salva economia României, că șomajul intern ar fi, de fapt, foarte scăzut, că introducerea cotei unice de impozitare ar fi fost un succes și că, în fine, plafonul II de pensii, schema cu contribuția obligatorie la pensiile private, ar fi o cale de salvare a sistemului de pensii și, de-aici, a întregii economii – toate aceste idei au fost demult vehiculate, dezumflate și recalibrate, pe scurt, demitizate cu mult înainte de a se autoînscărcina Liviu Voinea cu această treabă. Mult mai interesant de urmărit este evoluția gândirii autorului atunci când vine vorba de miturile românești de „după” criză, așadar miturile puse în scenă pentru a legitima calea aleasă de ieșire din criză. E semnificativ că atunci când se apleacă asupra acestor mituri, contribuția autorului e una care are grijă să fie mult mai discretă, lăsându-ne să ne întrebăm ce anume din miturile respective a fost efectiv demitizat și ce anume a fost convertit din mit în știință. Cel mai dureros dintre acestea este, evident, mitul împrumutului de la FMI, vizavi de care autorul are următoarele de spus (aici e partea de demitizare!): „Adevărul este că împrumutul de la FMI era nu numai necesar, dar a avut mai degrabă caracterul unui împrumut de urgență, nu al unui împrumut cu caracter preventiv” (p. 136). Aceasta este o strategie foarte ingenioasă din partea autorului: în funcție de forma pe care se întâmplă să o ia teza declarată ca demitizată – deci validată științific –, forma opusă este automat postulată ca mit. Demitizarea operată de autor este, astfel, una care produce mereu și simultan o deplasare a remitizării. În cazul de față, din moment ce poziția demitizată e că împrumutul de la FMI e absolut necesar, mitul va fi teza că, de fapt, împrumutul ar fi unul non-necesar. Dar, din nou, autorul jonglează cu două abordări fără să ne prevină și consfințește de fapt o realitate politică, dându-i girul de necesitate economică: sigur că împrumutul de la FMI era unul absolut necesar, dacă ținem să păstrăm presupozițiile și principiile de funcționare ale actualului sistem economic. Dacă vrem să ne păstrăm cu orice preț poziția care ni s-a alocat în sistemul diviziunii muncii planetare, atunci trebuie să ne împrumutăm de la FMI și să trecem prin toată corvoada de austeritate pe care o presupune. Aceeași schemă când vine vorba de mitul bugetarilor: care e demitizarea lui Liviu Voinea? Demitizarea e că trebuie într-adevăr să se reducă numărul bugetarilor și veniturile unora dintre ei (pp. 140-143). Adaosul heterodox la această axiomă neoliberală este o sinceră părere de rău a autorului pentru situația profesorilor și a doctorilor. Adică iertare, dragi părinți, but that pension has to go now. Care e, din această perspectivă, mitul demitizat? Fără doar și poate, ideea că n-ar trebui să ne atingem de sectorul bugetar. Dar cine susține oare acest mit? Încă o dată, demitizarea operată de Liviu Voinea e una à rebours, căci se încheie prin susținerea versiunii mainstream (a economiștilor neoliberali și a forurilor politice locale) și prin îndepărtarea versiunilor care au realmente potențial subversiv (și anume că tăierile bugetare și inclusiv împrumutul de la FMI n-ar fi, totuși, singurele căi de ieșire din criză).

Punct în care cititorul neavizat s-ar putea întreba: bine bine, dar la ce bun să-l mai citesc atunci pe acest autor heterodox, dacă nu-mi livrează decât soluții ortodoxe? De ce să-l citesc pe Voinea când pot să-l ascult pe Lăzăroiu? Pentru că Voinea se dovedește a fi, spre deosebire de Lăzăroiu, totuși, un tip de treabă în final. Și asta reiese atunci când, printre metodele de tortură neoliberală livrate sub forma unor măsuri de austeritate pe care le semnează și autorul nostru, ni se oferă și un bonus de CSR, un mic ingredient mai extra-economic, mai utopic, mai de suflet: ocuparea cât mai mare a forței de muncă, ca soluție anticriză (p. 166-170)! Voilà deci, doamnelor și domnilor, utopia finală a bunelor maniere, societatea perfectă a reformismului social-democrat: o adevărată contradicție în carne și oase. O lume în care, pe de o parte, legea valorii este suspendată, tendința firească de înlocuire a capitalului variabil prin capital constant a procesului capitalist este inversată în mod miraculos și/sau suveran, capitalul variabil este reprimit cu brațele deschise la locul de muncă; și totodată, de cealaltă parte, legea valorii este menținută, adică, sub presiunea concurenței de pe piața globală, se simte în continuare exigența creșterii constante a productivității (pentru că, nu-i așa, productivitatea sporită este un bun în sine, și ceea ce-i bun pentru capital e automat bun și pentru proletar, nu-i așa?), și, deci, se creează, din nou, tendința ireversibilă de înlocuire a capitalul viu prin capital mort; și tot acest meci, toată această stare de vigoare a legii valorii sub forma ei suspendată desfășurându-se, ca să crească suspansul situației, pe fondul pe care asigurarea reproducerii necesare a fiecăruia figurează deja doar la eventuale și, în primul rând, interșanjabile costuri de reproducție ale capitalului. (Și de unde rezultă, deloc incidental, exact situația din epoca noastră: scăderea ratei de profitabilitate în capitalismul industrial, stagnarea capitalismului productiv, crearea bulei financiare pentru întreținerea iluziei profitabilității capitalismului, și ceea ce Voinea numea, greșit, cele două cauze separate ale celor două crize – în fapt, una și aceeași: coexistența, pe de o parte, a capitalului, a unui mare surplus de active financiare cu, de cealaltă parte a capitalului, un dureros deficit de cont curent, o îndatorare acută.)

Aceasta este, așadar, iluzia economicului, regăsită la capătul economiei iluziei, iluzia pe care omul de bine Liviu Voinea o salvează de luciditatea economistului Voinea și ne-o oferă drept bomboană finală: ocuparea cât mai mare a forței de muncă. De parcă înjumătățirea ei (de la 8 milioane la 4) în cei 20 de ani postrevoluționari și capitaliști ar fi fost numai o contingență locală, perfect reversibilă.

Realitatea adevărată, și în care trebuie să fim de acord mai degrabă cu economiștii mainstream, decât cu băieții simpatici de la noi din echipă este că, atâta vreme cât legea valorii rămâne în vigoare chiar dacă în realitate ea nu mai este justificată de fapte, atâta timp așadar cât creșterea productivității rămâne, automat, modul elegant și ironic prin care clasa salariată se autofaultează și se autoelimină din situație, în condițiile în care, așadar, creșterea productivității înseamnă automat scăderea valorii forței de muncă și producerea unei armate de rezervă a capitalului, în aceste condiții obiective în care capitalismul nu mai are nevoie de toată omenirea și chiar se poate lipsi de majoritatea populației pentru a se autoreproduce, în aceste circumstanțe de nechestionat, pretenția „normativă” a economiștilor heterodocși, doleanța lor de suflet, și care constă în a dori să asigure fezabilitatea supraviețuirii economice a românilor tocmai ca masă salariată, e echivalentă cu încercarea de a certifica vigoarea legii valorii fără nici măcar a băga de seamă – așa cum fac neoliberalii, care au măcar meritul de a nu fi orbiți în diagnosticul lor de bunele lor intenții, pentru că, din fericire pentru ei, nici nu au așa ceva – că legea valorii deja supraviețuiește numai ca un antagonism fățiș față de forța de muncă și că deja între cele două, între forma-valoare de mediere socială și posibila formă socială de mediere conștientă a valorii se dă, de ceva vreme, bătălia finală - bătălie pe care, după toate aparențele, cel din urmă, frontul socializării și desființării valorii, are să o și piardă.

Iluzia economicului, în puritatea în care rămâne în vigoare după sfârșitul economiei iluziei, este tocmai aceasta: persistența legii valorii, chiar și în condițiile în care toate contradicțiile pe care domnia ei le impune și le cauzează au fost deja universal verificate. Iluzia economicului este, așadar, tocmai côté-ul de umanitate și noblețe aristocratică, doza de hetero din vâna economiștilor heterodocși, chemați să salveze spațiul de cinism justificat care e economia în accepțiunea ei mainstream. Economiștii heterodocși, ca și, la nivel politic, o figură precum Obama, se întâmplă să fie necesari, din când în când, în istoria capitalismului. Momentul de față e unul dintre acestea. Dacă n-ar fi unii ca Voinea și Krugman care să întrețină iluzia posibilității atingerii „justiției” economice, utopia că, la un moment dat, s-ar putea întâmpla să-i fie bine și capitalului (să se înregistreze o creștere de productivitate și de plus-valoare), dar și nouă (să avem cât mai mulți loc de muncă), pe scurt, dacă n-ar fi așa lobby-iști sinceri în părerile lor și totodată devotați speranțelor lor ca acești tipici heterodocșii de centru-stânga, capitalismul ar fi trecut prin reale momente de cumpănă în ultimii ani. Fără utopia lor modestă și de bun simț, capitalismul cu greu ar fi supraviețuit propriului său deficit de legitimitate. 

Ideea economiei de după iluzie, iluzia economicului reîncălzită și reambalată în mod simpatic aici de Liviu Voinea, este că merită să încercăm – că oricum n-avem altă soluție – să menținem legea valorii (deja o contradicție în carne și oase) în vigoare, sperând din toți pumnii, în același timp, că ea nu-și va desfășura toate ravagiile care au însoțit-o întotdeauna, și că va rămâne blocată în intervalul de glorie artificială în care o vedem imortalizată în filmele hollywoodiene postbelice. Iluzia economicului care se luptă astăzi să supraviețuiască și care ni se prezintă aici în haine respectabile de social-liberalism este ideea că valoarea trebuie imortalizată, că sistemul de autoguvernare și reproducere socială bazat pe valoare trebuie reprodus cu orice preț. Și că singura sarcină rămasă e cea de a introduce publicul, că-i place sau nu, în acest muzeu devenit istorie al capitalismului, în imperiul valorii dezlănțuite.

Pe scurt, Liviu Voinea este un băiat bun. Capitalismul îi va fi recunoscător.

---

[i] Vezi, pentru o ilustrare corectă dar plictisitoare a acestei interpretări, John Bellamy Foster & Fred Magdoff, The Great Financial Crisis. Causes and Consequences, Monthly Review Press, 2009.

Fetișismul mărfii din perspectivă carteziană

Cogito-ul cartezian este, în calitate de moment fondator al modernității, punctul în care noua paradigmă a reprezentării, care rupea cu gândirea medievală, și care aducea automat cu sine problema coincidenței teoriei cunoașterii și ontologiei, își fundamenta certitudinea. Tensiunea pe care cogito-ul o problematizează și rezolvă pentru prima oară, deschizând astfel modernitatea filosofică, problema repusă și rezolvată în mod neîncetat de gândirea modernă, este cea a co-incidenței dintre teoria cunoașterii și ontologie.
Ei bine, în modernitatea asta filosofică, cogito-ul acesta s-a tot ipostaziat în diferite forme prin gândirea diverșilor Kant (schematismul transcendental), Hegel (tot ce-i efectiv este rațional și tot ce e conceptual este real), ajungând la Marx să se reflecte, evident, în momentul fondator din punct de vedere conceptual al Capitalului, momentul fetișismului mărfii: momentul în care Marx pune co-incidența dintre teoria cunoașterii și ontologia socială: fetișismul fiind în același timp o teorie a cunoașterii (aparența falsă) și o ontologie socială (adevărul aparenței false: relațiile sociale apar, reificate, drept ceea ce sunt: realul care se manifestă ca aparență falsă. Realitatea - paradoxală din punct de vedere ontologic pentru teoria cunoașterii și paradoxală, din punctul de vedere al epistemologiei, pentru ontologie - a falsului ca fals.).
Însă specificul fetișimului mărfii în istoria modernă a ocurențelor cogito-ului cartezian se distinge prin aceea că, la Marx, teoria cunoașterii și ontologia nu mai coincid în adevăr și în certitudine, ci tocmai în fals (în aparență) și în necesitatea sa (în constitutivitatea acestui fals, a acestei aparențe).
Fetișismul mărfii este dialectica negativă a modernității.

Și observ că pe măsură ce observațiile mele devin, ca frecvență, mai cotidiene, altitutindea lor e una tot mai metafizică. Și încă o dată mă redescopăr simpatic.

Capitalismul văzut în farfuria cu pizza

Fenomenologia socială a pizzei desfășurată pe clase

Clasa superioară consumă pizza „în stare pură”, pizza abstractizată și totodată „naturală” - pizza margherita. Snobismul formei de pizza.
Clasa de jos preferă pizza ca simplu suport de mai multe, preferabil cat mai multe, ingrediente. Pizza ca simplă materie, material de supraviețuire.
Clasa de mijloc preferă pizzele deja formalizate, reformiste-de centru stânga, mic-burgheze, ca, de pildă, prosciuto e funghi, quatro formagi, quatro stagioni, calzone etc. Pizza ca tocăniță fericită de plăcut și util, materie alimentară și formă culturală, în aceeași farfurie.
Pizza este forma alimentară a falsei conștiințe de clasă în capitalism.

Oh I love this track

Mark Blyth, the Slavoj Zizek of political economy

http://www.radioopensource.org/mark-blyth-5-sovereigns-citizens-and-suckers/


Ce este suveranitatea? Suveranitatea nu este, cum zice Weber, monopolul violenței legitime, ci monopolul puterii de absoluție. Dacă, schmittian, suveranul este acela care poate suspenda legea curentă, atunci, în termeni economici, suveran este cel care poate suspenda autoritatea conturilor contabile curente si șterge, așadar, datoria.
De unde natura pur spectaculară - și doar spectaculară - a jubileului mondial din anul 2000. Zeci de milioane de pelerini la Roma, fără însă ca o absoluție efectivă, o iertare a datoriei, deci un jubileu efectiv să aibă loc cu adevărat.
Declinul suveranității politice a statului este expresia diferenței negative dintre datoria financiară și capacitățile sale de absoluție. Gaura financiară nu mai poate fi umplută prin simpla punere în funcție a tiparniței de bani a statului, prin prestația suverană de creare de valoare printr-o simultană creare de datorie - așadar prin tradiționalele certificate de datorie statală (bond-uri de stat).
De unde, declinul suveranității politice a statului vine, ca la Hegel, în două faze: mai întâi ca tragedy - în momentul în care capitalul financiar sancționează autonomia statului, și noi suntem prinși de fraieri, - și apoi ca farce - în momentul în care autonomia statului va fi sancționată inclusiv din punctul de vedere al legitimității sale politice, adică în momentul în care ne prindem și noi.

http://www.democracynow.org/2011/9/19/david_graeber_the_debt_of_the

Spectacolul ca stadiu final al capitalismului. Functia si definitia fotbalului, in toata schema asta. Semnificația epocală a egalului dintre Barcelona și Milan

Am citit un dosar de texte bine intenționate, dar vizibil neputincioase, pe tema fotbalului, din care singura observație, nici măcar relevantă, dar măcar haioasă pe care o rețin e că homosexualitatea ar fi, în mare parte, mesajul ascuns al fotbalului (că, deh, se mai freacă unii pe alții pe-acolo, și toată lumea vede prefăcându-se că nu vede etc. etc.). 
Și, în rest, mult balast antropo-sociologic (în sensul de onto-teo-logie a epocii noastre). 
Dar, în fond, că veni vorba, ce este fotbalul?
Fotbalul este reprezentarea de sine a capitalului. Este spectacolul spectacolului, reprezentarea reprezentării. Fotbalul este ceea ce a mai rămas din politic în epoca acaparării politicului de către spectacol. Fotbalul e, cum s-ar zice, forma luptei de clasă în epoca depolitizarii politicului sub forma unui meci de fotbal: un pur conflict, direct cu reguli de intrebuintare. În termeni schmittiano-hegelieni, fotbalul este forma finală și, deci, adevărată de manifestare a esenței politicului: conflictul politico-ontologic prieten-dușman fiind purificat aici de orice conotație politică și de orice conținut - politicul eliberat de orice contagiune (politică), politicul auto-imunizat. Totul e politic in fotbal și nimic nu e politic in fotbal. 


Ca ilustrare, pasaje din istoria recentă a relațiilor dintre fotbal și capitalism:
În epoca noastră de cinism a capitalului, echipa de fotbal model e preacuviincioasa Barcelona, un vag anarhism de Eta din care a mai rămas numai parfumul sterilizat Unicef. Un echivalent al lui Stiglitz sau maica Tereza in tricou, pantaloni scurți și crampoane.
În anii nouăzeci ai capitalismului, anii expansiunii și iluziei de expansiune potențial nelimitate a capitalismului financiar & virtual, anii inocenței autoinduse a expansiunii finale și financiare a capitalismului, echipele model, emblemă, erau echipele murdare ale noilor magnați capitaliști murdari, fie ei privați, de stat, sau „autogestionați”, gen: Milan-Berlusconi; Juventus-FIAT; Napoli-Camorra. 
În anii 80, în anii kitsch ai capitului, în perioada sa decadentă și de contrarevoluție neoliberală, în rolul de echipă a epocii concurau alde Manchester și Liverpool, echipele muncitorimii engleze. 
Iar în anii 60-70, anii de rebeliune tinereasca ai capitalului, echipa eșalon a epocii era echipa monarhică, regală, conservatoare, Real Madrid. 
Voila cum fotbalul este întotdeauna reprezentarea inversată a capitalismului contemporan lui, reprezentarea in oglindă, reprezentarea de sine a capitalului - idealul eului sau. 


Aplicatie 
Barcellona-Milan 2-2. Din perspectiva noastră, ca de obicei, hegeliană, meciul și rezultatul reprezintă deci re-enactement-ul spectacular (și armistițiul provizoriu) al duelului dintre Bush și Obama: capitalismul cu clop, imbecil, vulgar și neoconservator (Milan, capitalul lui Berlusconi) vs capitalismul cu agenție de publicitate, cu CSR, mâini curate și conștiință neapărat burgheza, adică vinovată (i.e.: echipa care sponsorizează Unicef-ul, chiar dacă are datorii de sute de milioane).  

The best hiphopper I have ever seen

Forma-marfă. Cinci minute cu Isaak Rubin

Pe la mijlocul anilor optzeci, spune legenda, un intelectual pre-anticomunist român trecea printr-o veritabilă experiență revelatoare într-un supermarket austriac. Împingea la casă un coș propriu umplut cu pungi de plastic colorate, cu reclame la Kent și Marlboro: raritatea, ispita nicicând atinsă în est, întâlnită fiind aici ca gratuitate occidentală. La întrebarea și nedumerirea epistemologică explicabilă a casierieței: de unde sunteți și de care trib aparțineți? a răspuns, se zice, impasibil dar nu mai puțin memorabil: din Bulgaria, desigur.

Diagonale tematice: relațiile Est – Vest geografic, Est – vest imaginar (ca ideal al intelectualului și ca realitate a idealului), Est-vest din punct de vedere structural (conținut vs. Formă). Toate străbat întrebarea fundamentală a acestei anecdote: Ce a adus estul în economia occidentală după căderea comunismului, care a fost rolul și prestația estului odată ajuns și el pe scena postistoriei lumii? Nimic altceva decât plasa de plastic goală: pura formă-marfă, forma marfă întrupată. Iată-ne deci intrați pe scenă în blazarea generală a vestului și neîncrederea sa în propriile valori, văzute în mod cinic ca pură formă goală de valoare, kitsch și mincinoasă, și în această decadență generală – anii 80, for Christsake – noi ridicăm starea de euforie cu încă un grad și zicem, post-cinici, că pe noi oricum numai forma goală ne interesa – coșul plin de plase goale - și că despre dispariția conținutului efectiv, ca despre morți, numai de bine. Oricum venisem numai pentru plase.

După cum un studiu recent și bazat a evidențiat că nu-i deloc musai să ni se exporte coca-cola pe bune, e suficient să se aplice eticheta pe vechiul nostru fructo și promitem să plătim cât pe-o cola. Forma marfă ne interesează. Le petit objet a, obiectul ca formă goală a obiectului, ca obiectualizare a înseși formei obiectului.

De unde Kojève va fi avut dintotdeauna dreptate: snobismul e singura formă încă omenească de supraviețuire în postistorie: practica formelor goale, practica absenței conținutului, plastica plasei de plastic.

Barbarismul și snobismul se întâlnesc aici într-o unitate paradoxală și, poate, totuși, originară; conservatorismul și cinismul își dau mâna: noi esticii suntem ultimii lorzi ai occidentului, căci nu ne interesează decât eticheta. De-aia neoconservatorii români sunt, prin definiție, niște tărănoi. Și viceversa.

IIsaak Rubin, într-o engleză surprinzător de fluentă, despre forma-valoare:

One cannot forget that, on the question of the relation between content and form, Marx took the standpoint of Hegel, and not of Kant. Kant treated form as something external in relation to the content, and as something which adheres to the content from the outside. From the standpoint of Hegel's philosophy, the content is not in itself something to which form adheres from the outside. Rather, through its development, the content itself gives birth to the form which was already latent in the content. Form necessarily grows out of the content itself. This is a basic premise of Hegel's and Marx's methodology, a premise which is opposed to Kant's methodology. From this point of view, the form of value necessarily grows out of the substance of value. Therefore, we must take abstract labor in all the variety of its social properties characteristic for a commodity economy, as the substance of value”

Marfa este, eminamente și prin definiție, expresia socială a formei-valoare: marfa ca mediator social extrem de gay, care, adică, operează întotdeauna pe la spatele socialului medierea acestuia cu sine. Forma-marfă este, prin amplificare licită, forma-formei-valoare: materializarea abstracției (sociale și a socialului) ca abstracție.

As can be seen from the sentences quoted above, the "form of value" is closely related to the "commodity form," i.e., to the basic characteristic of the contemporary economy, the fact that the products of labor are produced by autonomous, private producers. A working connection between producers is brought about only by means of the exchange of commodities.

Therefore, zice Rubin în prelungirea gândului nostru comun, we (exact ce ziceam) must take abstract labor in all the variety of its social properties characteristic for a commodity economy, as the substance of value.

Și-atunci, de ce era fericit intelectualul roman predecembrist, ochelarist și cu barbă, în supermarketul vienez? Și, implicit, ce zâmbet a adus intrarea lui pe piața globală după dărâmarea utopiilor? Plasa goală e muncă abstractă. Ca la Lacan: dialogul est-vest a fost, este și va fi un dialog care a fost adevărat, este autentic, si va fi real: în care emițătorul mesajului își primește de la interlocutor adevărul mesajului său în forma sa adevărată, adică inversată: estul își cumpără frenetic chiar munca sa abstractă, abstractizată, fetișizată.

The product of labor is transformed into a commodity; it has use value and the social "form of value." Thus social labor is "reified," it acquires the "form of value," i.e., the form of a property attached to things and which seems to belong to the things themselves… Before Marx, the attention of the classical economists and their epigones was drawn either to the content of value, mainly its quantitative aspect (amount of labor), or to relative exchange value, i.e., to the quantitative proportions of exchange. Two extreme ends of the theory of value were subjected to analysis: the fact of development of productivity of labor and technique as the internal cause of changes of value, and the fact of relative changes of value of commodities on the market. But the direct connection was missing: the "form of value", i.e., value as the form which is characterized by the reification of production relations and the transformation of social labor into a property of the products of labor… Analysis of the "form of value" is precisely what gives a sociological character and specific traits to the concept of value. This "form of value" brings together the ends of the chain: the development of productivity of labor, and market phenomena. Without the form of value, these ends separate and each of them is transformed into a one-sided theory.

Zenzile. The axis of evil

Zenzile. Axis of Evil.