(Și cum să nu visezi, pe fondul acesta, la ocuparea cât mai integrală a forței de muncă...)
Ocazie cu care îmi decernez din nou premiul de avut dreptate - prin textul, scris la sosirea firmei Nokia la Jucu, așadar acum 3 ani si jumatate, în care problematizam posibilitatea abandonării investiției în România a firmei scandinave ca pe o certitudine, singura necunoscută fiind durata acestei iluzii de productivitate națională și standarde globale asociate cu mii de locuri de muncă tocmai la noi în sat.
Durata ocupației fericite n-a fost, așadar, lungă. Punct în care, dată fiind jalea tot mai mare din jur, profit de ocazie ca să mai deschid o butelie de șampanie și să-mi decernez, din nou, premiul de avut dreptate.
Textul în discuție fiind următorul:
Lupta de clasă la Jucu (apărut în Cultura, 28 februarie 2008)
Biografia muncitorului este că el rămâne în viaţă
(Gérard Granel)
Fulgurant, clasa muncitoare a reintrat pe scenă. A zăbovit preţ de câteva clipe, spre stupoarea şi jena tuturor, după care s-a retras cuminte, aşa cum îi stă bine, în spatele cortinei. Idila comunei Jucu, prilejuită de mutarea fabricii Nokia în România, este, din această perspectivă, povestea unui eveniment care era cât pe-aci să se întâmple. Mai mai, ai fi zis că stânga românească va acapara microfonul şi va profita de ocazie pentru a repune pe tapet tema ei favorită – evident, lupta de clasă. Dar n-a făcut-o. Chestiunea salarială, problema muncii, dinamica tot mai evidentă a capitalismului, precariatul, nomadismul etc. etc. – toate aceste teme fierbinţi şi totuşi deja ancestrale au stat, un moment, pe punctul de a reîncinge spiritele şi de a regenera dezbateri. Cu toate astea, ele s-au fâsâit înainte chiar de a se aprinde. Decesul proletariatului a fost rapid reatestat, iar hegemonia roză a muncii imateriale şi a capitalismului cognitiv – urgent reafirmată. Ce s-a întâmplat, în fond, pentru ca, aparent, să nu se întâmple nimic? Cum au reuşit evenimentele să-şi saboteze interpretarea pe care păreau să o impună şi cum a reuşit stânga să irosească cel mai bun prilej din ultimul timp de a-şi juca atu-ul cel mare? Simplă neatenţie de moment sau, mai degrabă, curată imposibilitate structurală?
La prima vedere, această ezitare nu pare să admită vreo scuză. Din cel puţin două motive, construirea parcului industrial de lângă Cluj şi stabirea firmei Nokia aici îi ridicau, practic, stângii două mingi la fileu, spre care aceasta nu trebuia decât să-şi întindă puţin mâna pentru a le bubui în terenul advers. Cel puţin două puncte majore din teoria marxistă erau verificate mot à mot de faptele recente, iar poporul nu aştepta decât să fie retrimis la bibliografia de bază. Primul aspect, legat de pretextul însuşi al mutării marii corporaţii, demonstra încă o dată ipocrizia retoricii neoliberale privind piaţa liberă: altfel spus, părăsind peste noapte un stat care-şi retrăsese ajutoarele financiare în urmă cu câteva luni şi alegând să se adăpostească imediat sub aripa protectoare a unui alt stat, în patul pe care guvernul României a promis că-i va aşterne toate facilităţile, înlesnirile şi subvenţiile posibile, firma Nokia n-a fugit de dragul pieţei libere, ci tocmai de frica acesteia. Încă o dată, motivul pieţei libere s-a dovedit a fi o sabie cu două tăişuri: unul ascuţit, aruncat în luptă atunci când e vorba de a face tabula rasa prin economiile post-sovietice şi în curs de „liberalizare”, şi unul catifelat, folosit atunci când e vorba de protejarea statală a marilor corporaţii şi monopoluri occidentale. Iarăşi şi iarăşi, piaţa liberă s-a remarcat ca simplu paravan ideologic, a cărui eventuală aplicare literală ar ruina modelul actual al capitalismului[1]. Cu toate astea, stânga locală n-a sesizat momentul şi s-a făcut că plouă. S-a sesizat, în schimb, Uniunea Europeană.
Al doilea aspect priveşte, de astă dată, sfera de semnificaţie în care a fost înscris evenimentul prin interpretarea pe care analiştii noştri de serviciu s-au grăbit să i-o aplice. Ei bine, în acest punct avem de-a face cu o veritabilă deturnare hermeneutică: contrar faţă de ceea ce am fi putut crede şi conform opiniei adevăraţilor experţi, evenimentele nu trebuiau nicidecum citite în cheia marxistă a exploatării, plusvalorii şi a antagonismului de clasă, ci în cheia liberală a concurenţei economice dintre pieţe (în speţă, cea germană şi cea românească). Din două-trei mişcări, refrenul pieţei libere a fost pus în funcţiune, îndeplinindu-şi cu succes rolul său de vrăjire a faptelor: nu există nici un antagonism între muncitori şi patronat, există doar o concurenţă fair între diferite companii şi între diferite grupuri ale forţei de muncă. Prin urmare, atunci când muncitorii germani şi liderii lor protestează vehement împotriva mutării peste noapte a firmei Nokia, ei, în realitate, nu înţeleg regulile implacabile şi fireşti ale pieţei libere. Şi nu doar atât. Nu doar din punct de vedere economic firma finlandeză era justificată să-şi ia tălpăşiţa înspre ţările calde. Mai mult decât aspectul strict economic, această mutare bifa, în fond, inclusiv dimensiunea „etică” şi „egalizatoare” (de CSR) presupusă a fi prezentă, de la Adam Smith încoace, printre binefacerile imediate ale pieţei libere. Afirmând, cinic, de n-ar fi, de fapt, ridicol, că „muncitorii germani, dacă nu le convine situaţia, pot oricând să se mute la Jucu şi să lucreze pe salariul de aici”, reprezentanţii firmei finlandeze n-au făcut doar să-şi susţină dreptul lor de a acţiona liber în căutarea profitului, ci au punctat decisiv şi la imaginea justiţiară: practic, deşi noi nu ne-am dat seama, mutarea corporaţiei la Cluj era înscrisă în planul milenar, schiţat de providenţă, dar perfecţionat şi aplicat abia acum de către neoliberali, care constă în egalizarea planetară a condiţiilor de trai. Din această perspectivă, protestele germanilor erau, de fapt, expresia geloziei copilului răsfăţat care se smiorcăie atunci când mămica Nokia hotărăşte să ofere puţină afecţiune şi celorlalţi copii, mai defavorizaţi, mai din flori, care urlă prin casă. Una peste alta, conflictul dintre patronat şi clasa muncitoare era astfel rapid reinterpretat după vechea schemă a rivalităţii intra-proletare, sau, mai curat și mai liberal spus, a concurenței de pe piața forței de muncă. Această deturnare flagrantă a semnificaţiei evenimentelor – procedeu hermeneutic vechi de când lumea capitalistă – nu numai că rupea încă o dată solidaritatea proletară internaţională şi-aşa greu încercată, ci, mai mult, aşeza corporaţia însăşi într-o falsă poziţie de arbitru, justiţiar şi filantrop totodată, tratat, din păcate, cu o teribilă ingratitudine chiar de către cei pe care tocmai i-a ajutat. Dar pe cât era de evident acest sofism, pe atât a rămas el de neremarcat de stânga românească. Încă o dată, „forţele progresiste” au preferat să-şi vadă de treabă, adică să se ocupe de altceva, de mereu altceva. Nici falsitatea pieţei libere, nici deturnarea atenţiei înspre o falsă rivalitate intra-proletară n-au reuşit să le scoată din inerţie. Prin urmare, din oricare unghi am privi, s-ar zice că stânga românească, ignorând aceste aspecte, a ratat o imensă ocazie. Sau nu?
Sau nu. Pentru că, din alte două motive, chiar ceva mai pregnante decât primele, tăcerea şi ezitările stângii în acest context par a fi aproape inevitabile. Să derulăm puţin evenimentele. Atunci când muncitorii şi politicienii germani au început să protesteze, ameninţând cu boicotarea produselor Nokia (în realitate, minimul pe care îl pot face), analiştii români s-au mobilizat ca la un semn de sus şi au scos la bătaie acuzele de „marxism” şi „populism”. În acest fel, ei şi-au afirmat încă o dată – dacă mai era nevoie – credinţa lor absolută în dogma neoliberală. Conform acestei teorii (care începe să treacă drept utopie negativă pe tot restul planetei), caracterizată în primul rând prin fobia de „populism”, o politică e cu atât mai matură şi mai înţeleaptă cu cât se îndepărtează mai mult de aşteptările maselor, cu cât e, așadar, mai puțin „populistă”. Pe scurt, cea mai mare spaimă care-l încearcă astăzi pe un politician este cea de a-i reprezenta într-adevăr pe cei care l-au ales şi de a trece, astfel, drept veritabil populist. Să fie această spaimă cea care i-a împiedicat pe social-democraţii noştri să ia cuvântul? Nicidecum. Chiar dimpotrivă. Explicaţia acestei tăceri e mult mai simplă şi, totodată, mult mai dureroasă: dacă stânga locală ar fi protestat la adresa acestor evenimente şi ar fi scos de la naftalină teoria marxistă pe care prea repede a ascuns-o în dulap, ea s-ar fi văzut nevoită ca, pe termen scurt, să pară că ia într-adevăr apărarea muncitorilor germani în detrimentul interesului propriilor săi alegători şi, mai general, a interesului naţional[2]. În fond, uşurinţa cu care firma finlandeză a mobilizat în doar câteva luni o armată de 17000 de oameni[3] dispuşi să lucreze pentru un salariu de 250 de euro (în condiţiile în care preţul unei chirii în Cluj porneşte de la 200 de euro la o garsonieră)[4] spune multe despre condiţiile de lux în care trăiesc de regulă aceşti oameni. Dar chiar dacă acţiunea binefăcătoare a firmei Nokia n-a făcut decât să îndulcească abia vizibil această mizerie, un protest din partea stângii româneşti la adresa invaziei corporaţiilor şi multinaţionalelor ar fi părut, în lipsa altei alternative, curat cinism. Putem, desigur, să arătăm faptul că acest context local, în care sosirea marilor corporaţii trece drept mană cerească, nu este unul neutru, natural şi firesc, ci a fost creat după ani buni de eforturi şi presiuni depuse de FMI şi Banca Mondială. Fapt este însă că, pentru moment şi în măsura în care acceptăm cadrul trasat de democraţia „liberală” şi de sistemul de producţie capitalist, descălecarea marilor corporaţii pe pământ românesc este, efectiv, răul cel mai mic pe care-l putem alege. În aceste condiţii – create, repet, în mod artificial – marile corporaţii care ne fac onoarea de a ne exploata par a fi, într-adevăr, nişte mici Schindleri, nişte capitalişti generoşi care ne scapă de o moarte aproape sigură, oferindu-ne în schimb o binecuvântată alienare şi o mizerie la limita suportabilităţii. Or, în acest context, un protest din partea forţelor de stânga n-ar fi intrat doar în contradicţie cu activitatea lor de până acum (în fond, şi ele au pus umărul, în guvernările trecute, la realizarea acestor condiţii optime pentru exploatarea forţei de muncă locale); mai mult decât atât, solidaritatea şi internaţionalismul de la care s-ar fi putut revendica ele ar fi trecut pur şi simplu, în ochii alegătorilor, drept trădare istorică şi antipatriotism.
Pe urmă, se cuvine să aruncăm un ochi asupra probabilei evoluţii a raporturilor de producţie de la Jucu, pentru a descoperi cea de-a doua cauză a tăcerii stângii. Există, şi aici, două posibilităţi: fie, la presiunea sindicatelor (dacă vor exista) sau a cererii crescânde de forţă de muncă, compania Nokia va majora salariile angajaţilor săi la un nivel tot mai mare, ajungând în câţiva ani la un plafon comparabil cu cel din statele vestice, fie nu. În primul caz, compania finlandeză se va vedea nevoită să-şi ia din nou tălpăşiţa în direcţia unei pieţe mai profitabile a forţei de muncă. În cazul al doilea, angajaţii săi sunt cei care se vor vedea nevoiţi să ia calea ţărilor vestice, în căutarea unui venit mai mare. Pe scurt: fie pleacă fabrica, şi atunci vom acuza şi noi, cum fac astăzi germanii, că lumea a treia ne fură munca de la gură, fie pleacă muncitorii, caz în care vor fi înlocuiţi cu alţii mai puţin pretenţioşi, cu imigranţi veniţi din ţările mai sărace. În ambele cazuri, problema muncii şi a antagonismului capitalist va fi din nou ocultată, de data asta prin traducerea ei în problema imigraţiei şi a subspeciilor sale (toleranţă, diversitate, identitate etc.). Or, odată ce va accepta această redescriere aparent inevitabilă a problemei, stânga românească va cădea, fatalmente, în aceeaşi dilemă ireductibilă care macină toate mişcările de stânga de astăzi. Fireşte, de partea ei, dreapta politică joacă, în acest context, ireproşabil: cu o mână se asigură că rasismul şi naţionalismul difuz al populaţiei arde în continuare la foc mocnit şi îi acordă în continuare voturile, cu cealaltă are grijă ca aceste sentimente să nu depăşească o anumită limită şi să treacă la fapte, pentru simplul motiv că fluxurile tot mai mari de imigranţi par a fi, actualmente, singura şansă de supravieţuire a sistemului capitalist de producţie. Şi nu doar atât: pe de o parte, întreţinând această spaimă crescândă de sosirea imigranţilor, dreapta acaparează astfel largi porţiuni din electoratul stângii, care, simţindu-şi locul de muncă ameninţat, nu se mai regăsesc în discursul „multiculturalist” şi „tolerant” al acesteia; de cealaltă parte, având grijă ca fluxul imigranţilor să crească totuşi constant şi să asigure astfel o rată a beneficiilor pozitivă pentru marile corporaţii, dreapta politică joacă abil discursul egalitarist chiar împotriva stângii, pretinzând că egalitatea mult visată trebuie să înceapă nu prin echilibrarea salariilor muncitorilor cu cele ale patronatului, ci prin nivelarea veniturilor muncitorilor şi ale lumpenproletarilor. Odată problema pusă în acest fel, stânga e ca şi imobilizată. Marx, cel puţin, a avut curajul să lase la o parte obligatoriile emoţii umaniste şi să afirme că lumpenproletariatul (adică, în termenii de azi: şomerii, imigranţii, precarii) joacă în lupta politică imediată un rol reacţionar, constituind „armata de rezervă” a capitalului, spărgătorii de grevă şi bătăuşii cu ajutorul cărora patronatul sufocă revendicările clasei muncitoare. Atare onestitate îi este însă refuzată astăzi stângii: de îndată ce problema muncii e tradusă în problema imigraţiei, singura reacţie a „forţelor progresiste” (politicieni, intelectuali, ONG-uri) este să umple străzile cu afişe îndemnând la deschidere, dialog, toleranţă. „Cutare vine din Maroc şi totuşi îi place berea. Apreciaţi diversitatea”, „Cutare e german şi îi place să danseze. Fiţi, rogu-vă, toleranţi” etc. De parcă ceea ce ne sperie la imigranţi ar fi alcoolismul şi faptul că s-ar putea să ne ocupe discotecile. Măcar o dată ar fi interesant să vedem un afiş de genul „Cutare e congolez şi de mâine va lucra pe postul dumneavoastră. Trăiască diferenţa!”. Alegând în schimb să abandoneze filonul anti-capitalist şi să accepte termenii dictaţi de adversarul său (politicile identităţii etc.), nemaiîndrăznind să afirme că solidaritatea internaţională a forţelor de muncă există numai în lupta comună împotriva capitalismului, dar niciodată însă în interiorul producției capitaliste, unde côté-ul de competiție, dacă nu rivalitate pe viață și pe moarte domină, stânga riscă astfel să se împotmolească într-o dilemă pe care, în mod obiectiv, nu are cum să o rezolve: fie alege să-şi protejeze alegătorii, fiind silită atunci să concureze cu dreapta la rasism şi intoleranţă (cu slabe şanse să o întreacă), fie îi abandonează şi adoptă retorica toleranţei şi a diversităţii, devenind astfel un simplu ornament sentimentalist, de prisos, la politicile pe care le face în exclusivitate dreapta. În ambele variante, stânga se îndreaptă spre o înfrângere sigură.
Iată care ar putea fi explicaţia tăcerii ce înconjoară forţele de stânga româneşti. Iată de ce aceste poziţii continuă să rămână părăsite, la aproape douăzeci de ani de la căderea comunismului. Şi tot aşa cum retorica toleranţei nu poate suplini abandonarea frontului anticapitalist, la fel şi din motive similare, niciunul din celelalte noi curente „stângiste” nu poate înlocui rolul central jucat până nu demult de acest front. Atâta timp cât lupta de clasă continuă să fie forclusă, aceşti pretinşi înlocuitori ai săi nu fac decât să întărească statu quo-ul, iar stânga în genere nu poate decât să spere, în van, într-o exploatare ceva mai dulce. Redeschiderea frontului anticapitalist pare a fi singura soluţie[5].
[1] „Fiecare capitalist activ ştie că dacă piaţa ar fi cu adevărat liberă, cum a definit Adam Smith această libertate – o mulţime de vânzători, o mulţime de cumpărători şi o totală transparenţă a operaţiunilor, inclusiv cunoaşterea liberă de către cumpărători şi de către vânzători a stării reale a pieţei – ar fi absolut imposibil pentru cineva să obţină vreun profit”, Immanuel Wallerstein, „Declinul puterii americane”, Incitatus, Bucureşti, 2005, p. 145.
[2] Dar oare nu ne contrazicem aici, luând drept real ceea ce abia mai devreme denunţasem ca simplu sofism ideologic, şi anume concurenţa şi rivalitatea intra-proletară? Nu. Căci sofismul prin care se instituie capitalismul nu este o simplă eroare de argumentare la nivelul suprastructurii, ci el produce o realitate efectivă, concretă, la nivelul material al bazei. În acelaşi mod, atunci când Marx acuză procesul de abstractizare pe care marşează economia politică burgheză (cu tot dispozitivul pe care-l presupune practica și teoria „valorii”), el nu urmăreşte doar să deconspire o gravă eroare de interpretare survenită în textele marilor economişti, ci modul în care această „eroare” produce efecte concrete şi restructurează radical vechile raporturi de producţie. Ca atare, această abstractizare şi acest sofism nu pot fi îndepărtate printr-un simplu efort imparţial de analiză obiectivă şi dezbateri deschise, ci ele necesită lupta politică efectivă. În aspectul lor fetișizat și reificat, relațiile sociale apar, spune Marx, drept ceea ce sunt.
[3] Cifrele vehiculate în perioada respectivă.
[4] Cifre valabile pentru perioada respectivă. Apropo de aceste cifre, îmi amintesc obiecția care a fost formulată, la apariția din 2008 a acestui articol, conform căreia prețul chiriilor n-ar avea nici o relevanță pentru calitatea salariilor. Că, adică, de ce ar intra în calculul salariului prețul unei chirii? Doar nu e nevoie, din punctul de vedere al Nokiei, ca angajații să locuiască în garsoniere. Pot locui cu părinții, sau în corturile din curtea întreprinderii. Reproducerea proletarului este, în condițiile actuale de puternică presiune atât din partea exigenței de productivitate crescută cât și din partea armatei de rezervă mult îngroșate în ultimele decenii de austeritate, demult scoasă din calculul valorii forței sale de muncă. Cine a mai zis că e necesar să se reproducă? Sau să locuiască undeva. Astea sunt activități extra-curiculare, hobby-uri pe care ar face bine să și le autoîntrețină de-acum înainte, dacă și le poate permite.
[5] Textul original se încheia prin: „În ce mă priveşte, aş mai avea una: lacanianismul”. Precizarea nu mi se mai pare obligatoriu adevărată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu