Cogito-ul cartezian este, în calitate de moment fondator al modernității, punctul în care noua paradigmă a reprezentării, care rupea cu gândirea medievală, și care aducea automat cu sine problema coincidenței teoriei cunoașterii și ontologiei, își fundamenta certitudinea. Tensiunea pe care cogito-ul o problematizează și rezolvă pentru prima oară, deschizând astfel modernitatea filosofică, problema repusă și rezolvată în mod neîncetat de gândirea modernă, este cea a co-incidenței dintre teoria cunoașterii și ontologie.
Ei bine, în modernitatea asta filosofică, cogito-ul acesta s-a tot ipostaziat în diferite forme prin gândirea diverșilor Kant (schematismul transcendental), Hegel (tot ce-i efectiv este rațional și tot ce e conceptual este real), ajungând la Marx să se reflecte, evident, în momentul fondator din punct de vedere conceptual al Capitalului, momentul fetișismului mărfii: momentul în care Marx pune co-incidența dintre teoria cunoașterii și ontologia socială: fetișismul fiind în același timp o teorie a cunoașterii (aparența falsă) și o ontologie socială (adevărul aparenței false: relațiile sociale apar, reificate, drept ceea ce sunt: realul care se manifestă ca aparență falsă. Realitatea - paradoxală din punct de vedere ontologic pentru teoria cunoașterii și paradoxală, din punctul de vedere al epistemologiei, pentru ontologie - a falsului ca fals.).
Însă specificul fetișimului mărfii în istoria modernă a ocurențelor cogito-ului cartezian se distinge prin aceea că, la Marx, teoria cunoașterii și ontologia nu mai coincid în adevăr și în certitudine, ci tocmai în fals (în aparență) și în necesitatea sa (în constitutivitatea acestui fals, a acestei aparențe).
Fetișismul mărfii este dialectica negativă a modernității.
Și observ că pe măsură ce observațiile mele devin, ca frecvență, mai cotidiene, altitutindea lor e una tot mai metafizică. Și încă o dată mă redescopăr simpatic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu