Natura naturans a banilor

Atat în Capitalul, cât și în Grundrisse, cât și în Contribuții la critica economiei politice, atunci când abordează subiectul banilor, Marx recurge - spre discreditul său, zice critica actuală - la abordarea banilor inclusiv din cheie aparent vulgar naturalistă, întrebându-se, odată fixată funcția pe care o îndeplinesc banii la nivel conceptual în structura capitalismului - așadar, pe românește: care este ființa banilor? - inclusiv care este natura efectivă a banilor care ar corespunde acestei predispoziții funcționale prestabilite a lor?

Punct în care critica actuală exclamă: cât naturalism! cât materialism vulgar! de ce să recurgem la această superstiție că banii trebuie să aibă o formă „naturală” în care să existe? doar știm foarte bine, în calitate de societate iluminată ce suntem, că banii sunt simplă încredere acordată, pur contract dintre mine, stat și, dacă vreți, economie. Deci știm deja că banii sunt pure relații sociale obiectualizate. De ce atunci tocmai Marx, care a arătat primul această natură structuralmente fetișizantă a banilor, tocmai el se întreabă, în același timp, și care-i natura efectivă, pe bune, a banilor, care-i materialul care corespunde cel mai bine funcției fetișiste a acestei categorii capitaliste?

Găsesc totuși că întrebarea lui Marx este, de fapt, cea corectă din punct de vedere critic, și nicidecum o expresie a unui materialism vulgar. Nu e vorba de materialismul vulgar al demersului cinico-naiv al lui Marx, ci de idealismul trăznit pe bune al criticilor săi și al societății pe care ei o reprezintă. De pretenția acestora că ar fi conștienți de caracterul de relații sociale pe care-l ascunde banul și că, operând cu bani deja numai virtualizați, ar fi conștienți de frâiele psihologico-teologice care susțin, de fapt, mașinăria economică a banilor. Că, pe scurt, ar trăi într-un capitalism post-fetișizat. Când, de fapt, ei sunt credincioșii cei mai bigoți din cartier, în măsura în care ei admit că, din bani, n-au mai păstrat decât superstiția, credința pură și ideea că banii sunt un contract între mine și stat, în prezența capitalului ca martor și judecător.

Întrebarea lui Marx privind natura proprie a banilor, departe de a fi o expresie a materialismului vulgar, este o probă de Walter Benjamin avant la lettre din partea maestrului bărbos. O variantă sofisticată de idealism, care chestionează actualizările materiale, urmele pe care le lasă idealitățile în istoria lor, spre deosebire de idealismul cinic și naiv al criticilor, care se declară realiști iluminați, în condițiile în care ei sunt, de fapt, nominaliștii cei mai extremi, cei din tipologia acelor fraieri care sunt ei înșiși cei mai convinși că ei au dat țeapă în manevra în care tocmai au luat.

Întrebarea lui Marx este, așadar, dacă vreți, și una heideggeriană: care sunt ființările prin care se exprimă ființa aceasta a banilor? Și Marx, dacă binevoim să ne aducem aminte, înainte de a răspunde el, primul din clasă și cu totul neîntrebat, cu răspunsul „aurul”, să ne reamintim că trece în revistă proprietățile pe care trebuie să le aibă această „ființare”. Și că, deci, la Marx, proprietățile sunt cele care-și găsesc obiectul, nu aurul e cel care, așa cum ar zice Marx în opinia post-iluminaților, e cel care impune aceste calități ca fiind decisive. Aurul nu este, nici la Marx, reprezentarea „naturală” a valorii, ci se întâmplă, astfel, la Marx, ca aurul să corespundă cerințelor jobului pe care capitalul îl scosese la concurs, proprietăților de care era nevoie.
Și care sunt aceste proprietăți, pe care trebuie să le bifeze ființarea în a cărei ființă va fi în joc reprezentarea ființei, deci banul: divizibilitatea potențialmente la infinit, omogeneitatea părților și identitatea tuturor exemplarelor. Dar acestea sunt, din nou heideggerian avant la lettre, tocmai proprietățile pe care le are ousia, adică „substanța” grecilor și a întregii metafizici, deci tradiții occidentale. Valoarea deci este existența ființei ca substanță omogenă, divizibilă, identică cu sine.
De-aceea, se poate considera, din nou dpdv heideggerian, că capitalul la Marx este tocmai esența metafizicii desfășurate. De-aceea există, se poate spune, un punct de convergență între Marx și Heidegger destul de înaintat.
Cu singura precizare că Heidegger was a fucking nazi.