Spectacolul ca stadiu final al capitalismului. Functia si definitia fotbalului, in toata schema asta. Semnificația epocală a egalului dintre Barcelona și Milan

Am citit un dosar de texte bine intenționate, dar vizibil neputincioase, pe tema fotbalului, din care singura observație, nici măcar relevantă, dar măcar haioasă pe care o rețin e că homosexualitatea ar fi, în mare parte, mesajul ascuns al fotbalului (că, deh, se mai freacă unii pe alții pe-acolo, și toată lumea vede prefăcându-se că nu vede etc. etc.). 
Și, în rest, mult balast antropo-sociologic (în sensul de onto-teo-logie a epocii noastre). 
Dar, în fond, că veni vorba, ce este fotbalul?
Fotbalul este reprezentarea de sine a capitalului. Este spectacolul spectacolului, reprezentarea reprezentării. Fotbalul este ceea ce a mai rămas din politic în epoca acaparării politicului de către spectacol. Fotbalul e, cum s-ar zice, forma luptei de clasă în epoca depolitizarii politicului sub forma unui meci de fotbal: un pur conflict, direct cu reguli de intrebuintare. În termeni schmittiano-hegelieni, fotbalul este forma finală și, deci, adevărată de manifestare a esenței politicului: conflictul politico-ontologic prieten-dușman fiind purificat aici de orice conotație politică și de orice conținut - politicul eliberat de orice contagiune (politică), politicul auto-imunizat. Totul e politic in fotbal și nimic nu e politic in fotbal. 


Ca ilustrare, pasaje din istoria recentă a relațiilor dintre fotbal și capitalism:
În epoca noastră de cinism a capitalului, echipa de fotbal model e preacuviincioasa Barcelona, un vag anarhism de Eta din care a mai rămas numai parfumul sterilizat Unicef. Un echivalent al lui Stiglitz sau maica Tereza in tricou, pantaloni scurți și crampoane.
În anii nouăzeci ai capitalismului, anii expansiunii și iluziei de expansiune potențial nelimitate a capitalismului financiar & virtual, anii inocenței autoinduse a expansiunii finale și financiare a capitalismului, echipele model, emblemă, erau echipele murdare ale noilor magnați capitaliști murdari, fie ei privați, de stat, sau „autogestionați”, gen: Milan-Berlusconi; Juventus-FIAT; Napoli-Camorra. 
În anii 80, în anii kitsch ai capitului, în perioada sa decadentă și de contrarevoluție neoliberală, în rolul de echipă a epocii concurau alde Manchester și Liverpool, echipele muncitorimii engleze. 
Iar în anii 60-70, anii de rebeliune tinereasca ai capitalului, echipa eșalon a epocii era echipa monarhică, regală, conservatoare, Real Madrid. 
Voila cum fotbalul este întotdeauna reprezentarea inversată a capitalismului contemporan lui, reprezentarea in oglindă, reprezentarea de sine a capitalului - idealul eului sau. 


Aplicatie 
Barcellona-Milan 2-2. Din perspectiva noastră, ca de obicei, hegeliană, meciul și rezultatul reprezintă deci re-enactement-ul spectacular (și armistițiul provizoriu) al duelului dintre Bush și Obama: capitalismul cu clop, imbecil, vulgar și neoconservator (Milan, capitalul lui Berlusconi) vs capitalismul cu agenție de publicitate, cu CSR, mâini curate și conștiință neapărat burgheza, adică vinovată (i.e.: echipa care sponsorizează Unicef-ul, chiar dacă are datorii de sute de milioane).